„Voi aşterne aici gândurile mele

fără ordine, deşi poate nu într-o confuzie fără rost.

Aceasta-i şi ordinea adevărată care va marca totdeauna

scopul urmărit prin dezordinea însăşi” (Pascal).

„Cui povestesc acestea? [...] Şi ce să fac prin aceasta?

Desigur pentru ca şi eu, şi acela care le citeşte, să

cugetăm din ce abis adânc trebuie să strigăm către Tine” (Sfântul Augustin).

Cândva demult, într-o iarnă de la sfârşitul deceniului 8 al secolului 20, un câine, fidel specialităţii sale şi stăpânului său, la o vânătoare de raţe sălbatice, s-a scufundat printr-o copcă în apele reci ale unui lac unde vânatul rănit a încercat să se ascundă. Dar câinele nu a mai aflat calea de întoarcere şi a rămas în adânduri pentru totdeauna. Ca, de altfel, şi vânatul său.

- Ia seama gânditorule, chiar dacă ai fi scufundătorul din insula Delos invocat de Socrate, când, adâncindu-te în propriul sine, rişti să nu mai nimereşti drumul de întoarcere la suprafaţa lumii – lumea luminii – tu, lumina şi umbra lumii.

*

* *

...Şi totuşi există o „Atlantidă”: sufletul nostru în trecerea timpului, căderea în adâncurile sale... Atlantida, mon amour...

*

* *

Stăm în umbra Cuvântului. Suntem umbra Cuvântului. A unuia singur Cuvânt – Cer şi Pământ. – Între Cer şi Pământ, suntem cer şi pământ.

*

* *

Memento: de bună seamă că raiul există undeva numai că acest undeva este la capătul drumului. Aşa-zisul rai dobândit mai înainte de vreme descrie, cel mai adesea, un drum spre infern.

*

* *

Idee – fulger: lumea subzistă prin secret (Zohar, Cartea splendorilor). Adică lumea, reală sau ideală, nu va mai fi (căci nu va mai avea acest „mijloc de subzistenţă”), atunci când sau dacă sau toate secretele şi enigmele vor fi dezlegate? Când, prin absurd, esenţa – poate că baza ontică a secretului – a ieşit pretutindeni la vedere devenind în întregime fenomen? Dacă, într-adevăr, tot ceea ce trece este partea fenomenală, învederată a lumii, formele sale particulare de existenţă, iar ceea ce rămâne este...secretul, acel ceva prin care toate „rămân” – poate că universalul? *

- Cînd viaţa nu mai are nici un secret, ultimul ei secret dezlegat va fi şi cântecul său de lebădă.

*

* Oare nu cumva este în cauză Marele Secret, secretul secretelor, Absolutul acestora – Dumnezeu? Sau măcar umbra laică a Sa – Fiinţa, „lucrul în sine” al Universului?

*

* *

Începutul lucrurilor este infinitul, spunea Anaximandros. Iar Pascal că toate lucrurile se trag din neant şi merg până în inifinit... – Şi eu sunt unul dintre lucruri, gândea bătrânul. Et in Arcadia ego...

*

* *

Fiinţa fără existenţă este neant; existenţa fără fiinţă este neant. ...Ca şi „totul” fără toate, ca şi toate fără „tot”.

*

* *

O situaţie oarecum dramatică în filosofie: când progresul în abstracţie şi generalitate, culminând în serie ontologică în conceptul de fiinţă, ajunge, precum se ştie, la opusul acesteia, neantul. Ca şi când negaţia absolută a ceva ar fi un alter ego hegelian al său, de nu chiar – fiind vorba de un progres – o desăvârşire a sa.

Dar fără această „dramă” a filosofiei ar mai exista filosofie?

*

* *

Din depărtare Pământul însuşi, cu toate umbrele sale, străluceşte ca o stea. Numai că lumina, adevărata lumină, îi vine din altă parte. Tot astfel şi cu spiritul nostru.

*

* *

Oamenii într-adevăr mari ne mai predau o lecţie de viaţă: devii tu însuţi şi în proporţia în care îţi depăşeşti complexele faţă de ceilalţi, cu deosebire „cei mari”. Şi chiar faţă de tine însuţi.

*

* *

Cine se află mai aproape de nimic, acela care nu face nimic sau acela care vrea să facă „totul”?

*

* *

Toată viaţa noastră o ducem între Scylla şi Charybda, începutul şi sfârşitul. Am scăpat de Scylla, ne aşteaptă implacabilă Charybda. Revanşa de la Charybda.

*

* *

Dacă Pământul prin teoria heliocentrică a pierdut privilegiul de centru fizic al sistemului nostru planetar, l-a câştigat în schimb pe acela de a fi centrul său spiritual. Pentru ca şi noi, procedând copernican, să aşezăm în inima universului nostru valorile eterne ale spiritului. Şi prin ele eternitatea acestuia.

*

* *

Sunt cutremure care se datorează nu atât unor fenomene geologice, cât faptului că se mişcă osemintele marilor strămoşi revoltaţi de nimicnicia urmaşilor.

*

* *

De la o vreme bătrânul se gândea tot mai des la viitor. Numai că acesta era tot mai mult...„viitorul anterior”. „Va fi fost...” Şi mai spunea că, de fapt, el s-a născut în...viitor şi va muri în...trecut.

*

* *

În Sefer Yetzira, Cartea Creaţiei (document al misticii iudaice medievale) se arată că în procesul de creaţie a lumii şi în structura sa materială s-au implicat, ca forţe creatoare, literele alfabetului ebraic. Asemănător se implică în zămislirea unei lumi noi, oferindu-i anatomia şi fiziologia esenţială, formele şi principiile gândirii logico-filosofice şi categoriile de bază ale acesteia. Poate că tocmai prin această implicare filosofia (inclusiv matematica sa – logica) prezintă, aşa cum a spus Platon, o „asemănare cu divinitatea” (Theaitetos).

-Ce ne-ar împiedica să înţelegem această „asemănare” prin creativitatea, autoare de lumi, a filosofiei?

*

* *

Pe când se afla în Grădina Raiului, Adam a rupt o frunză din enigmaticul Pom. De atunci, în fiecare an, cad frunzele („şi cad ca de departe” – vorba lui Rilke) în toate grădinile Pământului, peste vieţile noastre. – Dacă nu cumva „frunzele” suntem chiar noi. – Sau mai degrabă suntem pământul?

*

* *

Cel puţin în două situaţii omul poate să procedeze bine: atunci când tace şi atunci când vorbeşte. Când tace, pentru a nu minţi, când vorbeşte spre a spune adevărul.

*

* *

Drumul cel mai scurt şi mai sigur spre tine însuţi, chiar de ar fi să înconjori întreg Pământul, este acela care trece mai întâi pe la celălalt – „aproapele.”

*

* *

Copacii...Cum stau ei aşa, neclintiţi, cu picioarele adânc în pământ şi cu braţele întinse la cer, în jurul lor se învârte întreg universul. Poate că de aceea unii se prefac în viori, alţii în cruci şi în sicrie, alţii în cenuşă...Iar alţii o iau mereu de la capăt.

*

* *

Toate drumurile vieţii – şi ale cunoaşterii – ,dacă ştii să le înţelegi şi ai puterea de a le urma, te duc – se ştie – spre o aceeaşi ţintă: spre tine însuţi, spre sinele tău. Care, în infinit, este chiar sinele Universului.

-Dar ce este „sinele”? Nu cumva acel ceva care face ca „toate să fie una”, a fi şi a nu fi, Heraclit şi Parmenide, clipa şi eternitatea, aprinderea şi stingerea..., focul şi cenuşa, eu-l şi t-ul...

*

* *

Oamenii au cucerit Pământul, Luna şi spaţiul cosmic primind semnale de la multe miliarde ani lumină, dar cine se poate lăuda că a pătruns adâncurile spiritului uman – adevăratul infinit? Sau este prea „aproape” spre a-i scurta adâncimea?

*

* *

În plan omenesc, binele este cel mult apropierea de Bine, adevărul de Adevăr, frumosul de Frumos... Iar viaţa, care este o sinteză a lor, apropierea de moarte – şi, prin ea, a lumii de...dincolo. Şi astfel acel „dincolo” este, măcar în parte, acest „dincoace.”

*

* *

Într-adevăr, dealurile şi văile pe care, urmându-şi chemarea, sufletul nostru urcă şi coboară, sunt valurile încremenite ale Oceanului – şi Destinului – primordial. – Iar eu, ascultându-mi sufletul, înţeleg verdictul acestui Destin – spuse bătrânul. Pentru că te afli, şi tu în prag de linişte definitivă, adaugă sufletul. – De unde neliniştea ta, replică bătrânul.

*

* *

„Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există, în ce fel există, a celor care nu există în ce fel nu există” (Protagoras); în altă traducere: „[...] a celor ce sunt pentru că sunt, a celor ce nu sunt pentru că nu sunt”. Dialecticizând în sens heraclitean vom spune: a celor care există în ce fel [totuşi] nu există, a celor care nu există în ce fel [totuşi] există; respectiv: a celor ce sunt pentru că [întrucât] nu sunt, a celor ce nu sunt întru cât sunt.

- Nu cumva ne închipuim că văzând faţa întoarsă spre noi a lunii – şi lumii – o vedem şi pe aceea ascunsă a ei?

*

* *

Dacă te-ai învăţat cu tristeţea şi cu singurătatea perspectiva diminuării sau dispariţiei acestora s-ar putea să te facă şi mai trist şi mai singur. Trist, pentru că nu eşti suficient de singur, singur pentru că nu eşti suficient de trist.

*

* *

Dacă, într-un moment de culminaţie a conştiinţei de sine, îţi poţi considera întreaga viaţă în lumina acestei conştiinţe, atunci s-ar putea ca o zi măcar dintr-o asemenea viaţă să fie noaptea – sau moartea – condamnatului înainte de execuţie. – O execuţie care, totuşi, se amână un timp. Existenţa noastră...

*

* *

Apropiindu-ne de sublim, frumosul ne aduce aminte chiar şi de moarte. Dar poate că aceasta este una din atribuţiile sale. Frumosul, ca apoteoză a vieţii, moartea ca linie de sosire a vieţii. Precum se ştie, singura inevitabila linie de plecare – şi poartă – a eternităţii.

*

* *

Vorbim despre forma supremă a căderii: disperarea; şi despre forţa nucleară a ei.

*

* *

- „Aţi dorit vreodată să fiţi om politic?” îl întrebară. – Nu, doar om, răspunse.

*

* *

„Codrule, codruţule/ Ce mai faci, drăguţule?” – „Ia eu fac ce fac demult/ Iarna viscolul ascult/ Crengile-mi rupându-le/ Apele astupându-le,/ Troienind cărările/ Şi gonind cântările...” Cine este acela care întreabă? S-ar putea eu, tu...Cel ce răspunde este însă unul singur: Mihai Eminescu. În timp ce Vreme trece, vreme vine...

*

* *

Vântul ridică în slavă praful şi pulberea pământului iar norii îi poartă în toate părţile, cu precădere de la apus la răsărit, configurând lumi după lumi, peste lumi...Timpul – o ştie toată lumea – ne mână pe noi într-un singur sens, irevocabil, de la răsărit la apus, mereu spre apus (căci, vorba lui Blaga, „mergem de-apururi spre soare apune”). Timpul nostru este destinul...

*

* *

Filosofia autentică este aceea care, orientându-ne spre absolut, ne îndrumă, în temeiul autenticităţii sale, spre noi înşine. Nu pentru că absolutul, ţinta finală a filosofiei, legitimitatea ultimă a sa, ar fi numai în noi, ci fiindcă absolutul, fiind esenţialul şi generalul maxim, există, conştientizat, numai şi numai în şi prin particularul nostru. Şi iată, încă odată, că toate drumurile duc spre noi înşine. Şi că „Roma” este chiar sinele nostru, cu cât mai profund, cu atât mai aproape de eternitate...şi de singurătate.

*

* *

Când ne gândim la existenţa noastră suntem asemenea dansatorului pe o sârmă suspendată la mare înâlţime, înte pământ şi cer. Numai că în inima noastră, în punctul arhimedic al său, între spaimă şi speranţă, inculpându-se reciproc în mariaj dialectic, se află: finitul şi infinitul, realitatea şi iluzia, totul şi nimicul, viaţa şi moartea...

*

* *

Cum, în termeni absoluţi, neantul este un alt nume al Necunoscutului, când vom ajunge (dacă vom ajunge vreodată) în faţa a ceva incognoscibil^* suntem deja în pragul neantului. Înseamnă că neantul este, într-adevăr, acel „ceva” despre care nu se poate zice nimic. Sau că despre el s-a spus deja „totul.” Ceea ce e aproape tot una.

^*De aceea „lucrul în sine”, incognoscibil, respectiv fără a-şi declara faţă de noi o calitate anume, postulat de I. Kant, poate să fie, de fapt, neantul.

*

* *

Frumosul – ca şi Adevărul sau Binele – este un reflex al eternităţii în efemerul existenţei noastre cotidiene. De unde, între altele, dificultatea – dar şi tentaţia respectiv iluzia de a-l defini şi (astfel) dobândi.

*

* *

Sunt situaţii în care aşteptarea – şi necesitatea sa – poate să fie mai tare chiar decât realitatea, iluzia decât adevărul, speranţa decât fatalitatea.

*

* *

Neantul este suma tuturor negaţiilor, expresia supremă a lor. Cu o singură absenţă: a propriei negaţii. Iar această „absenţă” este tocmai existenţa.

*

* *

Doamne, cât de mare poate să fie un om atunci când, fără nici un orgoliu, se crede a fi cel mai mic.

*

* *

Într-un târziu, vorbindu-se între altele despre „tot şi nimic”, poftit fiind să ia şi el cuvântul, bătrânul maestru acceptă însă tăcând, privea undeva în gol. Dar câtă elocvenţă în tăcerea lui şi departe pătrunzătoare privirea! Unora chiar li se părea că ascultă – maree îndepărtată a unui tărâm necunoscut – propriul sine în căutarea de sine. După un timp (o veşnicie...) bătrânul se înclină, mulţumi şi se făcu nevăzut. Poate că în adâncurile pe care tocmai le-a trezit...

*

* *

Când, singur fiind, te vei simţi din ce în ce mai singur, tu să nu te pierzi cu firea: apropiindu-te, prin însingurare, mai mult de tine însuţi, vei fi cu atât mai aproape, graţie comuniunii de esenţă, de umanitate. E ca şi când trăind neantul cunoşti – aşa cum spunea filosoful antic, preţul existenţei.

*

* *

Întrebându-l discipolii care este numitorul comun al tuturor vârstelor sale, bătrânul a răspuns: linia, păzită de toţi sfincşii, linia care îi uneşte şi îi desparte pe „a fi” şi „a nu fi”, cu cât mai reală, cu atât mai imaginară. (- Reală în spiritual, imaginară în real.) Acesta este.

*

* *

Şi dacă frumosul durează atât de puţin – sau ni se pare – înseamnă că viaţa este într-adevăr, frumoasă? Sau ni se pare?

*

* *

Eternitatea ca rupere a tuturor legăturilor, atât cu trecutul, cât şi cu viitorul. Adică, aşa cum s-a spus, un prezent continuu. În acest sens ea are un echivalent în miniatură- singurătatea ca suspendare a oricărei vecinătăţi.

*

* *

Biografia insului, aidoma formelor fundamentale de relief, ilustrează exemplar adică uman „cumpăna apelor.” Urcarea – culmea – coborârea ş.a.m.d. Dar biografia speciei, sumă şi sinteză a indivizilor şi parte a geografiei universale? Ceea ce s-a mai spus mai demult şi de mai multe ori însă ne este dat să redescoperim fiecare prin experienţa proprie. Există totuşi o ieşire: începe aici şi se împlineşte Dincolo. Un drum fără ieşire.

*

* *

Când ai impresia că lumea nu mai are să-ţi spună nimic, tu gândeşte-te că s-ar putea ca, de fapt, tu să nu mai ai nimic de spus lumii. Şi, din păcate, nici de ascuns. Golul din tine renaşte, ca ecou şi alter-ego, în afara ta.

*

* *

Există, între altele, susţinându-se reciproc întru schiţarea unei concepţii, expresia „în veci” care înseamnă „întotdeauna” (cu deschidere spre etern: vecia), dar în acelaşi timp şi ... opoziţia: niciodată. Aşadar pentru „a fi” este suficient (şi trebuie) să fii (măcar) o singură dată; „întotdeauna”, „în veci” fiind, se poate traduce (în existenţa noastră fragmentară şi efemeră) şi prin a nu fi niciodată – nicicând. Avem încifrată aici, unitar şi în registru temporal, dialectica fiinţei şi nefiinţei...

„Ci cumpăna gândirii-mi în veci nu se mai schimbă/ Căci între amândouă stă neclintita limbă” (M. Eminescu).

*

A fost odată ca niciodată...Câteodată (cândva şi cel puţin o singură dată) ne duce undeva într-un timp trecut indefinit, trecut în care „niciodată” semnifică atât superlativul existenţei (:„cum n-a mai fost vreodată”, nici măcar o singură dată), cât şi, la polul opus şi inevitabil: inexistenţa.

*

* *

Privim cu luare aminte la câte ceva care ne aduce aminte ceva din trecut... „A fost odată”. Este interesant că fiind „odată”, realitatea la care se referă ne plasează undeva în trecut, într-un „loc” unde spaţiul (undeva) a trecut în timp (trecut), spre origini şi, departe, cât mai departe, spre...noi înşine.

*

* *

Când suntem mai aproape de nimic, atunci când nu ne mai interesează nimic sau când ne interesează „totul”?

*

* *

Viaţa ca armistiţiu între a fi şi a nu fi. Pe când Armaghedonul?

*

* *

Nu există victorie mai mare decât înfrângerea de sine. Este, în absolut, victoria existenţei asupra existenţei. Iar drept răsplată, laurii săi – neantul...

*

* *

Fără vârstă, sufletul nostru bate la uşa tuturor formelor existenţei. De unde impresia vârstelor sale. Şi astfel alternanţa în spaţiu („lângă”) este o condiţie a succesiunii în timp („după”). Numai eternitatea pare un timp fără spaţiu. Timp fără spaţiu.

*

* *

Are existenţa noastră o condiţie obligatorie, definitorie chiar prin aceasta: determinarea, limita. Şi iată cum condiţia sine qua non a ceva este totodată aceea care îi pune capăt – fatalitatea sa. Ave Anaximandros...

*

* *

Realitatea noastră- vremelnicia noastră. „Irealitatea” – eternitatea.

*

* *

Platon spunea că filosofia este „pregătire pentru moarte” (Phaidon). Nu cumva (şi) moartea (respectiv perspectiva sa) este o „pregătire” pentru filosofie?

- Totuşi un rol întrucâtva similar îl joacă şi viaţa: pregătire pentru moarte. Atunci filosofia este viaţa iar moartea viaţa filosofiei. Unde e cauza, care efectul? Condiţia este una şi aceeaşi: sufletul nostru în căutare de adevăr. Şi, vai, de absolut.

*

* *

Mă gândesc uneori: ce-ar fi dacă peste o clipă nu aş mai fi? Ceva de natura gravitaţiei universale mă leagă asemenea unei fatalităţi de acest gând. Mai mult decât răspunsul – întrebarea, drumul de la întrebare la răspuns; drumul devenit cărare, linia fărâmiţată-n o mie de puncte..spre punctul final – punctul fatal.

*

* *

Mai înainte de a vorbi cu ceilalţi, vorbeşte – şi te înţelege – cu tine însuţi. Pentru că adeseori când nu mai ai nimic de spus celorlalţi, înseamnă că nu ai avut mai înainte nimic de spus ţie însuţi.

*

* *

- „Aţi fost toată viaţa singur.”

- „Desigur. Am trăit într-o insulă de singurătate, patria mea intimă. Iar dacă aş fi părăsit-o, nu ar fi fost o „trădare de patrie”? Sau dacă, preferând societatea şi aş fi tânjit după singurătate, nu ar fi fost o infidelitate faţă de societate? Aşa măcar am rămas fidel mie însumi şi totodată, singurătăţii, şi societăţii.”

*

* *

În vara anului 1866, la Blaj, Eminescu se primbla pe malurile Târnavei cu un amic. Şi îl tot întreba: „Ce este omul? Ce-i omenirea? Ce-i adevărul? Dumnezeirea?” La care amicul arăta „la nouri.” Putea să arate ca răspuns şi spre pământ pentru că prin pământ – şi mormânt – se ajunge şi dincolo de nori şi de stele. Şi, învingându-le nestatornicia şi vremelnicia, la cel de al nouălea cer.

*

* *

...trei puncte...Uneori ele spun mai mult chiar decât textul care le precede, alteori decât acela care le urmează. Enigmatice, ele sunt prin tăcere urme – şi urne – respectiv anticipări ale neantului. „Sugestii” în care închipuirea ţine locul realităţii, întâmplarea – necesităţii iar nimicul suplineşte restul...

*

* *

Pe măsură ce trece timpul mă simt din ce în ce mai singur. Şi de părăsit. Şi astfel tot mai aproape şi, vai, câteodată tot mai departe, de mine însumi. Şi de nimic...De Tot...Şi astfel de...Tod.

*

* *

Gândindu-mă tot mai mult la mine mă gândesc tot mai puţin (explicit) la ceilalţi, la „omenire.” Şi înţeleg tot mai mult condiţia omului (ca omenire) prin condiţia mea singulară de om, existenţa omenirii – şi a tot ce există – prin existenţa mea. De fapt înţelegerea, această frăţie intelectuală cu obiectul, este singura cale de acces la existenţă (ca existenţă) iar omul, subiectul înţelegerii, singularizându-se, printre altele, prin înţelegere este, măcar în acest moment şi aspect al înţelegerii, existenţa însăşi. Căci superlativul înţelegerii existenţei este „existenţa” (ca abstracţie şi oarecum negare a tuturor formelor sale concrete).

*

* *

Sunt cel puţin două căi ale apropierii prin spirit de uman: cunoaşterea celorlalţi şi cunoaşterea de sine; omenirea ca om, omul ca omenire. Eul ca eu, eul ca Eu. Care este întregul, unde partea, ce este partea – clipa, vecia şi m...?

*

* *

Omul suferă mai mult atunci când se gândeşte că suferinţa altora ar fi putut să fie propria lui suferinţă şi, poate, mai puţin când ştie că suferinţa lui este şi suferinţa celorlalţi. Numai gânditorul este acela care, ca şi poetul, trăieşte pe cont propriu, conştientizând, existenţa – suferinţa lumii întregi.

*

* *

Auzim de multe ori „e prea frumos ca să fie adevărat.” Dar foarte rar – dacă nu chiar niciodată – „e prea adevărat ca să fie frumos.”

*

* *

Prezentul: acolo (timpul exprimat prin loc) unde moare trecutul şi unde se naşte viitorul. Este simbolul, mai mult: realitatea a toate câte sunt („în prezent le-avem pe toate” – M. Eminescu), au fost (dar nu mai sunt), vor fi (dar încă nu sunt). Te uiţi înapoi şi ce vezi? Moartea şi victimele sale iar ceea ce a mai rămas din trecut se află în prezent ca subiect – sau rezervă – a unor morţi viitoare. Pe care le alimentează prezentul, fără a rămâne vreodată dator.

*

* *

Pe o cărare, în India metempsihotică, un câine mergea după un om şi îl privea cu tristeţe şi dragoste, ca pe o amintire şi o speranţă veche. De parcă într-o existenţă anterioară câinele ar fi fost om iar într-o alta, viitoare, omul avea să fie câine. Şi aşa unul îşi purta înainte, urmându-l, trecutul, iar celălalt în urmă, anticipându-l, viitorul.

*

* *

Resimt, ca o cădere în gol, că nu mai pot, zicea bătrânul. Dar o voce „din adânc” îi şoptea: dacă mai simţi, poţi. Poate că acea voce conta, fără să ştie, pe resursele refluxului, ale văii în competiţia cu muntele, ale golului în raport cu plinul, ale infimului uman în totul universal.

*

* *

Pentru că sunt reflexul unei lumi vechi, cuvintele pot să întemeieze o lume nouă. La mijloc fiind spiritul furnizor de viaţă, aceasta de moarte, amândouă la un loc de soarte.

*

* *

Fichte împărţea tot ce există în Eu şi Non-Eu.

Dar prin cunoaştere – şi înţelegere (această lumină a cunoaşterii), totul devine, treptat şi cu toate precauţiile, Eu – proprietate a universului interior. „Giudeţul sufletului cu trupul” este judecata Eu-lui şi Non- eului.

*

* *

Părea că lucrurile merg irevocabil spre bine, că logica şi, odată cu ea, necesitatea şi legea, vor triumfa peste tot şi în toate ca natură ultimă a lor. Numai că din loc în loc şi din când în când o mână invizibilă şi inevitabilă, asemenea destinului, tulbură apele, amestecă zarurile şi cărţile. Iar noi aşteptăm ca întotdeauna verdictul părând a fi, deocamdată şi cu anticipaţie, condamnaţii fără drept de apel. Şi nu ne mai rămâne decât Speranţa – şi Credinţa. Adică totul.Şi acest răsărit de soare care îngroapă toate apusurile...Cu excepţia aceluia care vine.

*

* *

„Suntem învinşii fără lupte” (L. Blaga). Dar cine este învingătorul? Măcar de ar fi din lăuntrul nostru. Atunci am fi şi una şi alta, şi învingători şi învinşi. Şi am fi, poate, mai „noi înşine”.

*

* *

Întoarcerea la natură...Să înţelegem acest proces nu numai (şi poate că nu atât) ca o deplasare în spaţiu – oricâtă valoare ar avea –,ci îndeosebi ca revenire la natura umană – şi regăsire a ei – dincolo de toate alienările. Dacă nu cumva aceste alienări alcătuiesc, prin cumul de funcţii, o nouă şi adevărată natură a omului. Dar care este „prima” şi (propriu-zis) care „ultima”? Sau toate la un loc?

*

* *

Te simţi abandonat? corabia părăsită de toţi când începe să ia apă şi să se scufunde? E bine de ştiut că nu te vei salva reţinându-i cu forţa pe fugari ci, urmându-le pilda, să fugi de tot şi de tine însuţi cel „părăsit”. Doar, doar te vei regăsi.

*

* *

Dacă (ne-) am privi existenţa ca limită într-o succesiune de limite, am înţelege în sfârşit că a fi înseamnă a supravieţui!

*

* *

Spunând tot timpul ceea ce au spus unii şi alţii (aşa cum se întâmplă de obicei în şcoală), există şi avantajul de a ne da seama ce mai avem noi înşine de spus. Dar în acelaşi timp riscul de a nu mai avea nimic, nici de spus şi, poate, nici de ascuns. Şi de a ne înlocui pe noi cu ceilalţi.

*

* *

Se spune: e bine, adevărat, frumos, etc. „în toată puterea cuvântului”. Adică 1. în puterea cuvintelor care exprimă, esenţializat, aceste valori; 2. prin extensie (una oarecum binevoitoare), a tuturor cuvintelor ca expresii ale unor împliniri în realitate. De unde, prin abstracţie, cuvântul cu toată autenticitatea – şi puterea – semantică a lui, de la cuvintele cele multe ale pământului până la Cuvântul divin creator a toate, genul suprem al tuturor. Cuvântul de la care îşi extrag puterea, în ultimă infinită instanţă toate celelalte (cuvinte – şi lucrurile pe care acestea le exprimă). Şi noi înşine...

*

* *

Eminescu incriminând opacitatea unora faţă de profunzimea textelor: „rele – or zice că sunt toate câte nu vor înţelege”. Cu o îndreptăţire similară se poate vorbi despre aceia care acuză claritatea şi înţelegerea ca fiind un deficit de profunzime (în filosofie mai ales).

...Când a ajuns la Descartes, profesorul nostru D.D. Roşca a început spunând că autorul Discursului era „de o claritate care lăsa să se vadă toată adâncimea cugetării...”

*

* *

Întoarcerea în trecut, ca revenire la noi înşine, poate să traducă nu numai o gestică paseistă sau o „nostalgie a originilor”, ci şi o sete de realitate şi de certitudine: suntem pentru că am fost, vom fi pentru că suntem...Dar când vom putea spune: suntem pentru că vom fi?

*

* *

Există un frumos dincolo de care se poate spune că începe raiul, acel ceva în care se încorporează toată frumuseţea lumii. Aceasta este Poezia, marea poezie – ca stare de spirit.

*

* *

Filosofia ca anatomie şi fiziologie a tristeţii, cartea albă a „conştiinţei neliniştite”.

*

* *

Cei vechi, epuizând – atâta câtă era – cunoaşterea de atunci a lumii, se bazau mai mult pe multum (ca „înţelegere”); ulterior, prin excelenţă în epoca modernă, odată cu ascensiunea spiritului ştiinţific şi proliferarea culturii, urcă în prim plan multa. Scăparea, prin filosofie este în unitatea care mediază; multum per multa, per multa ad multum.

*

* *

Există uneori ceva mai aproape decât aproapele – departele.Şi ceva mai departe decât departele – aproapele. Eul care îşi caută sinele. Sinele care îşi caută eul. Sinele – esenţa, eul – fenomenul. Sinele – partea ascunsă a eului. Eul – partea văzută a sinelui.

*

* *

- Ce se întâmplă?

- Mai nimic, numai că nu mai încap de mine însumi.

*

* *

Când i s-a spus că o va sfârşi la balamuc, el a răspuns: înseamnă că de când mă ştiu o duc într-un sfârşit continuu.

*

* *

Un lucru pe care cei vechi l-au cunoscut ca atare explicitându-l: „progresul” se realizează prin diferenţiere şi duce la diferenţiere (v. H. Spencer); şi invers, regresiunea în timp, adică refacerea în sens invers a drumului istoric, se face prin şi duce la restrângerea continuă a determinaţiilor până la refacerea prin unic a „unităţii” primordiale. Însă, în acest caz gândirea ajunge la un punct „critic” în care existenţa însăşi este pusă sub semnul întrebării: poate să existe ceva fără determinaţii (asemenea apeiron-ului) ştiindu-se că a exista presupune a fi ceva determinat? Volens, nolens ieşirea este una singură: „nimicul” primordial negat prin Creaţie, refăcut de noi prin imaginaţie, logică şi „amintire”.

*

* *

Pe plan real şi cosmic, regresiunea în timp este un progres în universal. Pe plan spiritual progresul este o apropiere continuă de universal.

*

* *

Existenţa = determinare şi limitare. În măsura în care infinitul este o depăşire prin suprimare a limitelor el este...neant.

*

* *

„A fi sau a nu fi” aceasta este întrebarea. Lumea se gândeşte, mai mult la „a nu fi” ca şi când ar şti ce înseamnă „a fi” uitând că „a nu fi” se află deja în „a fi”. Or, aici este aici. Dilema lui Hamlet. Certitudinea lui Heraclit.

*

* *

Dacă rămâi pe loc rămâi în braţele morţii, dacă te întorci în trecut te întorci la moarte, dacă mergi în viitor, te duci la moarte. Deci, mergând, ne „ducem”. Şi iată că trăim în hotarele morţii. Aceasta este viaţa noastră. Drumul de la A la Z (id).

*

* *

Viaţa noastră – „pasul” eternităţii în ritmul destinului.

*

* *

Ce s-ar face muntele fără vale? Dar, cu timpul (care, vorba veche, le mută pe toate), prin eroziune totul devine vale, făcându-se una cu pământul în drumul fără capăt de la cer spre mare, dincolo, mereu „dincolo de zare”.

*

* *

A fi înseamnă a exista. A exista înseamnă a fi ceva. A fi ceva înseamnă a fi determinat respectiv limitat. Drept pentru care infinitul ca suprimare (sau negare) a tuturor limitelor este neantul.

*

* *

Cutare personaj din Soldatul Sweik, aflat mi se pare la balamuc, spunea că el este volumul 16 din Marea Enciclopedie franceză (ediţia princeps 1751-1772 în 28 de volume). Eu sunt al 29-lea volum, glumea bătrânul în zenit.

*

* *

„Oarece”, „oarecum”, „oarecând”... includ, metafizic, realitatea a ceva, modalitatea acestei realităţi şi timpul său. Principiul lor constitutiv este acelaşi – ca aspect al generalului din gândire şi limbă. Toate – ca tot ce există – au la origine şi bază o întrebare: oare – ce? (oare cine?), cum? când? cu aplicabilitate generală pentru toate timpurile. Se reface, implicit în istoria ascunsă a cuvintelor, drumul istoric al cunoaşterii de la întrebare la răspuns, de la posibilitate la realitate – un răspuns şi o realitate care, de fapt, fără a-şi încheia procesul şi închide perspectivele, conţine o nouă întrebare, o nouă posibilitate. Dar care a fost întrebarea de la naşterea lumii? Iar vagul din întrebare, favorizând oarecum un răspuns nedeterminat, se conservă întrucâtva în răspuns: „oare, ce?” ca întrebare îl conţine pe oarece (nu ştim ce, însă poate că deocamdată nici nu contează), „oarecum” pe cumva, „oarecând” pe cândva. Ferme în schimb şi cu atât mai definitive sunt noţiunile opuse: niciunde (nicăieri), nicicum (nicidecum), nicicând. Luăm spre concretizare situaţia lui „oarecum” din afirmaţia „va fi oarecum”. Cum, încă nu se ştie dar va fi cu siguranţă, într-un fel sau altul. „Va fi” este, promiţător, universalul fiinţei în realitatea sa viitoare, „cum” este particularul existenţei sale concrete, prin modalitatea sa. Cumva asemănător se petrec lucrurile şi cu întrebarea „ce fel” (este) pentru „ce este” (acesta) atunci când cineva se interesează de identitatea ontică a vreunui lucru. Înseamnă că modalitatea a ceva („ce fel”, cum) şi, odată cu ea, a numelui său, presupune, ca de la sine înţeleasă, realitatea obiectivă a acestui ceva. Încât baza reală a toate nici nu mai trebuie să fie numită ea fiind şi aşa peste tot; numind-o, am spune, parafrazându-l de departe pe Lao- Tse, ea intră în categoria celor „zece mii” (quasi – infinitatea de obiecte diferite – limitate şi trecătoare). Şi astfel toate sunt altfel – ca însăşi existenţa în părţile ei. Doar Totul este Unul, ca însuşi nimicul. Pe de altă parte există sintagma „ce şi cum” care exprimă atât existenţa determinată (identitatea) a ceva, precum şi modalitatea acestei existenţe. Ce să mai vorbim de multitudinea de nuanţe, tot atâtea atestări ale unei posibilităţi în drum spre realitate în alcătuiri verbale precum: între timp, întredeschis, înspre – dinspre, din ce în ce, din când în când,deloc (niciodată) – de loc (imediat); altceva, altcumva, întrucâtva etc. Ele toate ne îndrumă spre I. Slavici, G. D. Scraba, M. Vulcănescu, C. Noica, autori care s-au gândit la o filosofie care să fructifice posibilităţile metafizice implicate în cuvânul românesc. Încât îţi vine în minte L. Blaga atunci când scria: „O filosofie negrăit de nuanţată se găseşte în articulaţia, în structura, în particulele, în vocabulele, în gramatica şi sintaxa oricărei limbi. Gândirea filosofică declarată a unui popor, gândirea desfăşurată în concepte, în viziuni, în sisteme, este totdeauna o explicitare bădărană a filosofiei inconştiente şi nespuse la care un popor s-a ridicat creindu-şi limba”. Estimăm în fond vocaţia vagului, a indecisului şi informului în perspectiva unei lumi noi, a chaosului primordial în formarea ordinii cosmice. Iar spiritul uman ca filosofie este Logos-ul care „le găspodăreşte pe toate”.

*

* *

Un moment culminant de singurătate, atunci când, în clipa finală, rupându-se legătura cu lumea, omul se află singur, el însuşi în faţa lui Dumnezeu.

- Să fie această singurătate (caz particular suprem al singurătăţii în general) o condiţie sine qua non, singura şansă de acces la Absolut? Iar singurătatea cotidiană un caz particular al acestei singurătăţi?

*

* *

Zenon, filosoful din Eleea, a arătat, iniţiind o problemă fascinantă, că, prin împărţirea la infinit a spaţiului, mişcarea în spaţiu este logic imposibilă.^1,2 Ceva similar se întămplă când, într-un context complementar, se pune înainte „întregul”= infinitul (iar ca operaţiune sinteza) şi nu partea (şi analiza). Oricum 1. infinitul, dacă ar exista, ar fi, se înţelege, unul singur, continuu (i-I) – aceasta ca o condiţie a existenţei sale; 2. omul, raportându-se la infinit, are ce pierde, cât faţă de „mic” (i), tot atâta şi faţă de „mare” (I) – şi unul şi celălalt vizând în egală măsură infinitul, unicul – Universul – Universalul. Numai că, vorba lui Pascal, omul este superior Universului prin conştiinţa sa chiar dacă aceasta înseamnă (şi cu atât mai mult) conştiinţa inferiorităţii – şi nimicniciei – sale ontice. Şi încă un lucru: omul realizează „diferenţa” şi unitatea (unicitatea!) celor „două infinituri” aflându-se, mereu, la hotarul dintre existenţă şi non-existenţă, între ciocanul şi nicovala acestora.

*

1. Cel propus a fi în mişcare trebuie mai întâi să epuizeze toate diviziunile infinit divizibile ale spaţiului – şi cine ar putea epuiza...infinitul? Fără să mai vorbim de timpul în care se face mişcarea, şi el infinit divizibil;

2. pentru eleaţi a fi şi a gândi este unul şi acelaşi lucru. Dar această „identitate” este o definiţie a Omului, „a fiinţei sale creatoare.”

*

* *

Puţinătatea existenţei noastre nu trebuie definită prin comparaţie cu aceea a altor forme de existenţă, ci cu imperiul său de nemărginire lăuntrică.

*

* *

Atâta timp cât problema infinitului se pune cu semn de întrebare, existenţa însăşi a lumii poate să fie urmată de acelaşi semn – Semnul „?” – poate cel mai omenesc dintre semne...– Aţi observat cum, odată cu vârsta, oamenii iau forma acestui semn: ?, semnificaţia şi profilul întrebării?

*

* *

Idealul a tot ce există este realitatea plenară a lui a fi. Iar pentru om această plenaritate înseamnă, ascendent a fi tu însuţi, el însuşi. Aici se află supremul sens al vieţii omeneşti, filosofia, cifrul său, cheia înţelegerii sale...A realiza maximum de general („a fi”) în maximum de individual („tu” - „însuţi”). Şi, în plus „a fi tu însuţi” prin a te nega (depăşi) pe tine însuţi.

*

* *

Începutul celei de a IX-a Simfonii a lui Beethoven este un fel de trecere: de la haos la ordine – şi lege; ceva de început de lume când uscatul se desparte, cu dispoziţie divină, de apă. Este, transfigurantă plastic, imaginea ivirii lumii ca negare a haosului şi neantului primordial.

*

* *

Realizarea celui mai rezistent beton necesită, pe lângă ciment şi fier, apa. Apa, această ipostază a fluidităţii şi nestatorniciei, a ceea ce ne scapă mereu printre degete...Mută problema în spirit şi vei vedea cine eşti...

*

* *

Spiritul este fiinţa (...infinitul). Formele sale concrete, „existenţa” (finitul). Cultura, supervizată de filosofie, este „drumul” de la fiinţă la existenţă, una dintre „contradicţiile” imanente care dinamizează acest proces.

*

* *

Iată fereastra de la care îmi priveam viitorul ca un prezent fericit iar pe acesta drept un viitor continuu. De unde să fi ştiut că, de fapt, ceea ce vedeam eu atunci era începutul trecutului...sfârşitul?

*

* *

Dacă filosofia este, definită maximal, didactic şi tradiţional, o concepţie (sistematică) asupra lumii în totalitatea sa iar axiologic o atitudine a omului faţă de această lume, atunci, elaborând-o, omul trebuie să procedeze ca întreg, cu toată fiinţa şi forţa lui spirituală (raţiune, afectivitate, imaginaţie, voinţă...). Drept urmare gândul său va fi totodată sufletul său iar sufletul – gândul. Şi, toate acestea la un loc, exprimate intelectual, filosofia.

*

* *

„Nu vom fi niciodată, spunea Brâncuşi, îndeajuns de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.” Totul – inclusiv necesitatea şi posibilitatea, dorinţa, voinţa şi puterea de a-l părăsi ridicându-ne la cer. Şi, vai, în...neant.

*

* *

Trezirea la „conştiinţa de sine” ca urmare a descoperirii faptului că nu vom mai fi. Dar cum nimic, din cele de pe pământ, nu apare din nimic, poate fi că acel „nu voi mai fi” se află în „sunt”, mai mult: că „nu voi mai fi” deoarece „sunt”.

*

* *

„Ex nihilo, nihil” (în lumea „sublunară”). Înseamnă că nimicul preexistă: în ceea ce este.

*

* *

Opera, ca şi viaţa noastră, pânza Penelopei. Dar unde este Ulise?

*

* *

1. Herodot povesteşte cum Xerxes, regele perşilor, fiul lui Darius al lui Hystaspes, voind să-şi vadă întreaga armată, i se făcu un tron din marmură albă, şi, de pe o înălţime, îşi contempla armata, „câtă frunză şi iarbă”. La un moment dat, următor celui în care se bucurase de această privelişte demnă de un mare suveran, „îl podidiră lacrimile”. La întrebarea unchiului său Artabanos, că de ce plânge, a răspuns: „mi-a venit să jelesc când am stat şi m-am gândit cât de scurtă-i viaţa omenească, dacă din această mulţime cât frunză şi iarbă nimeni nu va depăşi suta de ani” (Istorii; Cartea a VII-a, XLV şi XVI).

- Într-adevăr aceasta este concluzia tuturor lucrurilor văzute de la înălţime. De la aceea metafizică mai ales.

2. Într-o carte de călătorie apărută la 1793, un călător german prin Ardeal vedea, între două sate, „pe o înălţime un bătrân valah, care trecuse de o sută opt ani: privea ca împietrit la soarele ce era să se ascundă îndată. Capu-i era descoperit, păr alb ca zăpada-i acoperise anticul cap; o lungă barbă sură-i dădea înfăţişarea unui patriarh; ochii mari aruncau foc către soare, dar braţele şi picioarele erau foarte slăbite. Părea că simte primăvara aceasta ca fiind cea din urmă a lui” (apud. N. Iorga, Istoria românilor prin călători).

- Bătrânul – imaginea omului aflat pe o culme. Aceea a spiritului, bineînţeles...

3. Când, odată demult, am privit de pe o mare înălţime întinderea vastă care mi se arăta înainte, la picioarele mele, am ajuns la concluzia că pe cât este de mare această întindere – adică înălţimea de pe care o privim, pe atât este sentimentul de stăpâni ai spaţiului contemplat. Aceasta şi este, oarecum, filosofia: sentimentul de stăpâni, şi totdată de exilaţi, prin spirit, ai lumii.

*

* *

Dacă spiritul omului este, aşa cum se spune, un reflex al universului exterior, atunci înţelegem de ce în el coexistă, trăind heraclitic, unele pe seama celorlalte, toate câte sunt: primăvara şi toamna, slava şi adâncul, pământul şi cerul, totul şi nimicul, viaţa şi moartea...Şi totuşi, vorba lui D.D. Roşca final „există ceva care ne scapă”... Ce am fi dacă n-ar fi acest enigmatic „ceva”; acest ceva; – poate că enigma însăşi.

*

* *

„Nimic nou sub soare”. Deci există şi în noi ceva de la începutul lumii. Precum şi ceva care va rămâne până la capătul acestei lumi...Fascinaţia cuvântului „capăt” – care poate fi şi începutul şi sfârşitul.

*

* *

„Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”. Cu excepţia nimicului, mereu acelaşi, în vecii vecilor identic cu sine. Acesta şi este nimicul: identitatea absolută cu sine însuşi, identitatea pură. Acesta este şi Totul: identitatea; întru esenţialul ultim - „ultimitatea”, universalul –

*

* *

Câutând Adevărul, se întâmplă uneori să fim asemenea aceluia care întreaga sa viaţă a căutat grota cu aurul şi diamantele piraţilor şi, când a aflat-o, s-a prăbuşit în adâncul propriei descoperiri.

*

* *

Există câte o melodie care ţi se pare că este mai mult chiar decât o expresie a vieţii tale, dar că întreaga ta viaţă, prin ce are ea mai înălţător, este o expresie (aproximativă) a acelei melodii.

*

* *

Un mare spirit, Goethe, vorbea despre „insuficienţa creatoare”. Prin creaţie autorul „umple un gol”. Şi astfel creează un altul, ca posibilitate. Este tot un fel de joc al nefiinţei („golul” care trebuie „umplut”) cu fiinţa (opera care umple golul), a infinitului (ca deschidere eternă) cu finitul (ca, vorbind noician, „închidere” prin împlinire). Iar creaţia, ca proces, este un amestec de fiinţă şi nefiinţă, finit şi infinit, viaţă şi moarte – eternitate...

*

* *

S-a colorat în galben şi-n roşu stins grădina

Ici, colo câte-o frunză cu verde neînvins

Tot mai domol ne vine, ca din trecut lumina

Şi ca din nefiinţă şi ca din necuprins.

Dar mergem înainte căci nu mai e departe

Limanul calm în care cândva ne vom opri

Acolo nu e mâine şi nu ne mai desparte

Nici spaima de a nu fi, nici frica de a fi.

*

...Am ajuns în parc. Mi-am amintit de mine. Copacul acesta din cale oare ce vrea să-mi spună? dar tu plopule înalt pentru ce te-ai aprins? Mai lasă-ne toamnă puţin fiecare moare pentru el.

*

Nu vă vine să credeţi că e toamnă şi e târziu, Bacovia care vă bate la uşă? Uitaţi-vă la acest copac răvăşit de vânt şi de ploaie, de tristeţe şi de singurătate... Sau mai bine întoarceţi-vă la voi înşivă şi ascultaţi-vă sufletul – clopotul care începe să tremure...

E toamnă...

E toamnă, Bacovia, „ce gol, ce ruină-n amurg”

Livada e în agonie

Şi toate stelele din ceriuri

Sunt lacrimi care „ nu mai curg”.

...E toamnă şi din tot ce a fost nu a mai rămas aproape nimic iar acest nimic e aproape totul...

*

Vezi? toamna aprinse făclii

Pentru cine în via de aur?

Fugar printre norii înalţi

Peste lume un ultim balaur...

Când a căzut acest fulg

În suflete şi mai departe?

Fără veste iarna-şi deschise

Un mit, eterna ei carte.

Apoi, cu lupii şi vântul

Un cerb pe asprele-i file

A scris într-o noapte haină

Povestea-i învinsă, copile...

*

* *

Este câte ceva atâta de impresionant încât parcă îţi vine să regreţi că nu sunt şi alţii de faţă – eventual omenirea întreagă – să contemple acel ceva şi să-l trăiască. Aceasta pare să fie, mutatis mutandis, calitatea şi menirea creaţiei: a oferi celorlalţi „spectacolul” – acum acela pe care tu însuţi îl creezi; tu, interpret al iluziei.

*

* *

Uneori îmi vine să cred că mai bine ar fi fost să nu mă mai fi născut, gândea bătrânul. Dar atunci nu te-aş fi cunoscut. Şi astfel nu m-aş fi cunoscut...Ne cunoaştem oare?

*

* *

- Tinereţe: început continuu, viitor continuu.

- Bătrâneţe: trecut continuu, sfârşit continuu.

- Maturitate: echilibru. Şi una şi alta; nici una, nici una.

*

* *

Dacă în ontologie problema problemelor este „a fi” sau „a nu fi”, în gnoseologie este „a şti” sau „a nu şti”. Măcar de departe, a fi se apropie de a şti, a nu fi de a nu şti. Într-adevăr, fiinţa ca existenţă este baza ontică a cunoaşterii după cum nefiinţa, nonexistenţa este simbolul-absolutul necunoaşterii.

*

* *

Avea uneori impresia că tot ceea ce este extraordinar a fost o singură dată, că, între criteriile extraordinarului ar fi şi unicitatea. Numai că acest extraordinar (din ceea ce a fost) tinde, prin creaţie, să-şi extindă singularitatea şi (totodată) singurătatea la durata unei vieţi şi mai departe.

*

* *

După ce cocoşul (i-)a cântat pentru a treia oară, lepădându-se de tot şi chiar şi de sine însuşi, prinse a grăi, ca un iluminat, antic şi oriental: totul este aparenţă, amăgire şi iluzie. Mi se pare că Soarele se învârte în jurul Pământului dimpreună cu întreg Universul; mi se pare (?) că azi este ieri şi că ieri este mâine; mi se pare că sunt (!?) – mi se pare că nu sunt (!?) De un singur lucru sunt sigur: că mi se pare. Ştiu că exist pentru că mi se pare (că exist). Este aparenţa drept argument indirect al realităţii.

*

Şi puţină gramatică. Semnele de punctuaţie: ?; !?. Bornele drumurilor care duc, ireversibil, la Roma- Roma, sinele nostru.

*

* *

„Vai, multă luptă are sufletul când se desparte de trup”. Aceasta este situaţia spiritului creator, drama lui învingătoare.

*

* *

...Şi totuşi e câte un gând ori sentiment atata de intim legat de noi de parcă ne este frică să-l exteriorizăm exprimându-l. Ca şi cum fără de el nu am mai fi nimic.

*

* *

„Vin să vă învăţ ce este Supraomul” (Fr. Nietzsche). Dar astfel procedează orice (mare) creator întru spirit. Numai că o face implicit, el fiind „supraomul”. Dacă n-ar fi aşa, ar însemna că elevul lui Zarathusra era „fudul de-o ureche”.

*

* *

Aristotel punea la originea filosofiei mirarea, în legătură cu varietatea lucrurilor care sunt, astfel (prin varietate) mereu altfel. Aceasta ar fi, dacă ni se permite, originea primă, oarecum indirectă şi implicită, ca posibilitate, a filosofiei. Originea sa ca atitudine spirituală nemijlocită este mirarea că, deşi infinit variate, lucrurile au totuşi un fond comun, unic - „una” fiind – cum s-a mai spus. Cu aceasta se instituie de drept şi de fapt filosofia. Este raportul unic- multiplu care a preocupat mai întâi implicit, apoi, repede, explicit, primii filosofi greci. Ce altceva este, se ştie prea bine, Apa lui Thales dacă nu principiul unic, substanţă a toate? Ce altceva Aperion-ul, Aerul, Numărul?...Ce altceva spiritul nostru – pentru creaţia lui spirituală?

*

* *

Filosofii, aceia autentici, ca şi artiştii , mizând pe universal, sacerdaţi ai universalului, nu au o patrie anume; ei sunt apatrizii culturii. Sau cel puţin jidovii săi rătăcitori.

*

* *

Creatorul cel mare întru spirit nu are nimic altceva decât...geniu; şi desigur talent; pentru unii aceasta este tot, pentru alţii nimic. Iar el, sinteză a lor, este şi una şi alta.

*

* *

Când vi se va părea că un om, cu deosebire unul mare, este „depăşit”, voi să nu vă pripiţi. Poate că el s-a născut prea devreme căci, precum scrie Cartea, „aceea ce a fost va mai fi”.

*

* *

Mai spuse bătrânul: când, la judecata de apoi, Judecătorul mă va întreba: „tu cine eşti, ce ai făcut?” eu voi răspunde: „întrebaţi-i pe copii”. Şi m-aş bucura ca ei să răspundă: „el este unul dintre noi”.

*

* *

La naştere se rupe cordonul ombilical care l-a legat vital pe copil de mamă. Însă rămâne şi se dezvoltă o legătură invizibilă cu fiecare om, cu restul de lume, ceva aproape de natura supranaturalului, pentru toată viaţa. – Aş vrea să am ştiinţa acestui „ceva”, spuse bătrânul.

*

* *

- Un ideal ca realitate: a trăi pentru a gândi; o realitate ca ideal: a gândi pentru a trăi.

*

* *

Şi ce dacă nu ne iubeşte nimeni? Important este să iubeşti. Este atâta de adevărat, încât pare că se tot spune de mii de ani şi că nu ascultă nimeni. Decât Sfântul?!

*

* *

Poetul a spus: „cântecul consumă materia”. Noi venim cu o precizare – adaos: cântecul este materia transfigurată în spirit, spiritul „încorporat” în sunet. Asemenea vântului – asemenea luminii, asemenea vinului – asemenea pâinii.

*

* *

Lumina se pune în evidenţă prin umbră, marele în raport cu micul, totul cu nimicul, viaţa cu moartea – spre gloria amară a lui Heraclit. Iar noi plătim pentru toate acestea, mai întâi cu gândul şi cuvântul, apoi chiar cu viaţa. Căci noi suntem în adâncurile noastre unitatea şi lupta şi astfel garantul tuturor. Nimic nou...la scara general – umanului; totul este, sau poate să fie nou la aceea a individului! Măcar ca aparenţă...

*

* *

„Summum ius, summa iniuria” (Cicero, De officiis): cel mai mare drept, cea mai mare nedreptate. Uneori da, alterori nu. Uneori da: însăşi această afirmaţie în care necesitatea (ca absolut) nu ţine seama de întâmplare (ca relativ). Alteori nu: x aparţine de drept lui y (ca proprietar); temporar, x se află în posesia lui z, cândva (cel mai corect la termenul convenit) x revine, de fapt, la y proprietarul său de drept. Unde încape aici injustiţia?

*

* *

Tangoul...Am auzit că s-a născut undeva în America latină, în Argentina, într-o casă...Ascultându-l, fărâmă dintr-un paradis pierdut, îţi vine să regreţi că întreg pământul nu este o asemenea „casă” (=înzestrată cu har). Sau totuşi este?

*

* *

...O frumuseţe aproape delirantă, mai degrabă de sfârşit decât de început de lume – sfârşit care anunţă un alt mai norocos început – când, evaporată în bucurie, nostalgia devine speranţă, când, prin căinţă, regretul renaşte în tristeţe, eul prin supra-eu devine non-eu şi, în sfârşit, Eu. Iar noi, efemeride ale eternităţii, insulă a fericiţilor, ne minunăm de toate acestea o mie şi una de zile şi nopţi.

*

* *

Cu cât îţi este mai drag ceva, cu atât părăsindu-l, poţi avea sentimentul şi nostalgia – că îl vezi pentru ultima dată. Şi, drept alinare, amintirea. Şi, drept speranţă – amăgirea.

*

* *

Sunt oameni – oarecum...providenţiali – în apropierea cărora te simţi mai singur decât eşti în realitate. Şi astfel eşti cu un pas mai aproape de tine însuţi. Şi de cei mulţi – de totalitate – reprezentaţi ca o fatalitate de cei puţini.

*

* *

Pe măsură ce trece timpul şi înaintezi în vârstă întâlnirea cu oameni şi locuri de mai demult este tot mai mult o întâlnire cu tine însuţi. Căutând un trecut pierdut, pe tine te cauţi. Oare te vei regăsi? Oricum îţi rămâne esenţialul – căutarea şi, ca o despăgubire cu dăbândă, singurătatea.

*

* *

S-a spus că nu suntem niciodată singuri. Chiar dacă formal pretindem că suntem disociindu-ne de contemporani, rămâne ca o legătură indestructibilă aceea cu înaintaşii, continuaţi de contemporani.Uneori cu cât aceşti înaintaşi sunt mai îndepărtaţi, cu atât legătura cu ei, existând, pare a fi mai bogată în semnificaţii. Cel care creează mai poate conta pe o filiaţie: aceea cu viitorul. – Şi totuşi, care este mai dependent faţă de celălalt, urmaşul ori...înaintaşul? Căci, fără doar şi poate, o unitate de măsură a progresului este şi dependenţa, în continuă creştere, faţă de viitor. Acesta poate fi mesajul unui nou Anteu.

*

* *

„Şi ce folos/ aduc aceste culmi de nu ca să priveşti jos?” (Fr. Schiller, Metafizicianul, 1795). – Şi ce folos adâncurile dacă nu ca să priveşti în sus? – Ori, mai degrabă, totuşi, mai adânc? De fapt, înaltul cel mai „înalt” şi adâncul cel mai „adânc” sunt una: acel „ceva” aspaţial şi atemporal adică absolut: Fiinţa, Dumnezeu.

*

* *

Dacă vrei să devii tot mai străin să rămâi cât mai mult în acelaşi loc.

*

* *

„Iubirea aproapelui”: când a fi tu însuţi înseamnă a fi (şi) celălalt.

*

* *

„Dincolo de bine şi de rău”, de adevăr şi de neadevăr, de frumos şi de urât ce mai poate să fie (ştiind că nu există bine fără de rău, adevăr fără neadevăr, frumos fără urât)? Poate că superlativul tuturor acestor valori: Binele, Adevărul, Frumosul, desăvârşirea întru sfinţenie, ecoul şi aureola, „Absolutul divin”.

*

* *

„A fi tu însuţi”, formula împlinirii supreme, îmbină cei doi poli magnetici a toate câte sunt, summum genus („a fi” – de unde fiinţa) şi infima specie (acum „tu însuţi”) cu accent pe realitatea, singura nemijlocită, în omenire, a individului ca individualitate. Poate că de aici provine şi dificultatea, contradictorie şi aproape insurmontabilă, a călătoriei spre sine – umbră, în mic, a călătoriei spre sinele cel mare - „centrul” Universului, „lucrul în sine” al său.

*

* *

Dumnezeu ne-a alungat protopărinţii vinovaţi din Paradis (unul probabil terestru) scufundându-i în timp, a inventat ca pedeapsă moartea – reeditare parţială a neantului primordial. Dar şi ca posibilitate, de acces, prin Isus Christos, la eternitate. De nu cumva eternitatea - „timpul” flancat de neant – este, dincolo de timp, însuşi Paradisul – ori măcar o variantă a lui?

*

* *

Magister dixit: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea” (dar nu se văd atâtea stele pe cer câte stele – atomi se ascund în această picătură de rouă, în această lacrimă!) „şi legea morală în mine” (şi totuşi o aceeaşi lege gestionează, legând o lume de alta, roua, lacrima, cerul înstelat iar această lege este, în limbaj divin şi uman, IUBIREA – mare cât întreg Universul, „invizibilă” ca şi el ca întreg.

*

* *

„A fi sau a nu fi” – aceasta este întrebarea; a fi sau a nu fi – acesta este răspunsul. Ca întrebare este, primordial, fiinţa; ca răspuns existenţa.

*

* *

Pentru că lumea a fost creată prin Cuvânt, Omul ca mandatar al Cuvântului, poate să creeze o lume nouă, prin cuvinte, o lume chiar mai bună, mai frumoasă şi mai adevărată decât lumea existentă în oricare din momentele sale. Şi, în măsura în care idealul acestei lumi devine realitate, lumea nouă creată, spiritual său material, tinde să devină singura lume reală. Istoria magistrală a lumii este în definitiv trecerea istorică reciprocă de la ideal la real, – de la idealul realităţii la realitatea idealului.

*

* *

„A fi sau a nu fi”, aceasta este Întrebarea; a fi sau a nu fi, acesta este Răspunsul. Identitatea lui „a fi” şi „a nu fi” este existenţa, deosebirea lor – devenirea. Restul, dacă a mai rămas ceva, este, vorba lui Hamlet, tăcere. Adică...nimic?

*

* *

Conştiinţa mea – ziua de apoi a existenţei mele. Existenţa mea – purgatoriul conştiinţei mele.

*

* *

Există o singură problemă cu adevărat fundamentală: existenţa. Celelalte, parafrazând un text ebraic, nu sunt decât comentarii. Cazuri particulare ale omnidivinului „a fi”.

*

* *

În filosofie (şi nu numai) a recurge la fragment înseamnă a trece de la intenţia de-a-una la concluzie – şi spre un nou început.Drumul ne aparţine.

*

* *

Fiinţa este, vorbind simbolic şi în limbaj primordial, esenţa „ultimă”, etern fondatoare a existenţei. Existenţa este fenomenul acestei esenţe.

*

* *

A susţine (precum I. Kant) incognoscibilitatea a „ceva” (în speţă „lucrul în sine”) înseamnă, procedând consecvent, că nu se poate nici afirma şi nici nega ceva despre acel „ceva”...decât atât că „este” – prin ce? Or, acesta este „privilegiul” neantului. Într-adevăr, ceva despre care nu ştim nimic şi nu putem să ştim nimic (dar totuşi îi refuzăm atribute vitale de tipul spaţiotemporalităţii!), aparţine, în lumea noastră „sublunară” neantului. Căci, a exista, presupune anumite criterii şi condiţii de existenţialitate (a fi materie şi/ sau conştiinţă, a avea cantitate şi calitate, a fi în spaţiu şi timp, a avea o anumită structură în cadrul unui sistem, a fi posibil sau/ şi real, necesar sau/şi întămplător, legic etc.) În fond a susţine incognoscibilitatea a ceva despre care „ştim” ori putem să ştim doar atâta că există, conduce la eroarea de a face din gnoseologic o condiţie a ontologicului evitând însă logicul.

*

* *

Înainte de a fi în spiritul nostru (aproape) totul se află, aşa cum s-a spus, în „marea carte a naturii” sau lumii...^* Priviţi aceste sălcii: plângătoare cum sunt pe malul apei (apa-simbol al trecerii şi nestatorniciei...) ele oferă, dacă nu greşesc, lemnul cel mai rezistent la intemperii. Asemănător este spiritul omului când stă în marginea neantului – pentru a rezista cât mai bine presiunilor existenţei...^**

* Cu o condiţie (care îl justifică pe „aproape”): să înţelegem omul ca parte a naturii – sau lumii; şi tot mai mult decât atât: a propriei lumi!

** Dacă nu cumva el este, în această situaţie, vasalul existenţei.

*

* *

Neantul este umbra existenţei în sufletul nostru.

*

* *

Obişnuit „muritorii de rând” vorbesc şi sunt ascultaţi ante-mortem; ceilalţi (şi) post – mortem – şi cu deosebire atunci. Şi, adeseori, cu cât mai profund şi creator, cu atât mai târziu şi mai durabil. Truisme?... Dar cu timpul, graţie dimensiunii extensive, în progres, a cunoaşterii, toate cunoştinţele omeneşti par a se apropia de acest calificativ...^* Ca şi când aceasta ar fi o validare supremă a lor... „Din pământ eşti şi în pământ vei merge...”

*

* În acest înţeles chiar şi noul – şi neobişnuitul – ca excepţie de la regulă, intră în şirul celor vechi şi obişnuite iar excepţia, prin (sau ca) generalizare (a noului), tinde să devină regulă. – Şi atunci, la urma urmelor, care mai este regula şi unde excepţia?

*

* *

Cu trecerea timpului întrebările se tot adună şi se înmulţesc pentru ca răspunsul, amânat mereu, să se „rostească” abia, la urmă, în ultima clipă când, precum s-a spus, este răspunsul tuturor întrebărilor vieţii: ce este viaţa dacă nu amânarea dar şi iminenţa acestui „răspuns”?

*

* *

Să ne închipuim că dacă vedem puzderia de stele cunoaştem cerul? Sau că, având la îndemână mulţimea de idei şi sentimente cunoaştem sufletul omului – omul? Cu toate că şi unele şi celelalte sunt „puncte”, scânteitor de „pline”, ale universului extra şi intra uman, ele par mai degrabă „ferestre” prin care ni se deschide „golul” – şi taina – acestuia.

*

* *

Filosofia vieţii: ceva între a „gândi” cu sufletul şi a „simţi” cu mintea.

*

* *

Dacă, precum s-a spus, moartea este ultimul cuvânt al vieţii, (de ce) să nu ne întrebăm dacă nu cumva, la rândul său, viaţa ar fi primul cuvânt al morţii?

*

* *

Nu uita că, uneori, acela care îţi cere să cobori „cu picioarele pe pământ” stă, de fapt, cu „picioarele” în mocirlă şi în gunoi.

*

* *

Pesimistul: când voi muri, conform unei tradiţii, va cădea o stea iar cerul va fi astfel mai sărac şi mai întunecat.

Optimistul: când voi muri, conform altei tradiţii, sufletul meu se va urca la cer şi astfel se va aprinde o nouă stea iar cerul va fi mai bogat şi mai luminat. Căci, vorba lui Blaga: „înmormântat în astă stea/ În nopţi voi lumina cu ea.”

*

* *

La întâlnirea semicentenară, un apogeu al existenţei sale, omul se afla în grea cumpănă: am venit oare să ne revedem, pentru câteva clipe sau, mai degrabă, să ne despărţim pentru totdeauna?...

- Dar voi merge...în pădure – pădurea natală – voi asculta pasărea şi o voi întreba: „Cucule, câţi ani îmi dai?”

*

* *

În procesul de creaţie progresul înseamnă, pentru fiecare, a se depăşi pe sine însuşi iar la superlativ a-i depăşi prin sine pe ceilalţi. O ascensiune care nu se ştie unde a început şi când se va sfârşi. Drumul de la posibil spre real, când realitatea operei reprezintă, simultan, susţinându-se reciproc, atât conţinutul cât şi forma spiritului, cât mişcarea, tot atâta repaosul, viaţa şi „moartea”. Într-adevăr, conţinutul ţine, ca intenţie şi scop, de viaţa, mişcarea (interioară) a spiritului, iar forma – realizare şi realitate – este întrucâtva, ca determinare în concret, un fel de repaos – şi „moarte” a sa; conţinutul poate să fie „nelimitat”, forma însă, expresia lui materializată, reprezintă un fel de „limitare”. Dialectica lucrurilor face însă ca numai în această „moarte” prin materie a spiritului, să se afirme viaţa, mereu nouă, a lui.

*

* *

O „definiţie”: neantul este absolutul incognoscibilului – incognoscibilul absolut. Sau un semn al neputinţei noastre gnoseologice? Ori, dimpotrivă, a forţei spiritului nostru în raport cu materia?

*

* *

Precum s-a spus: omul (şi viaţa lui) „umbră şi vis”. Umbra şi visul cui? „Ale cui sunt, ale cui? parc-ar fi a nimănui”... vorba poetului.

*

* *

„Deplasarea spre roşu” a fiinţei umane...Doar că „viteza” este în creştere pe măsură ce trece (pentru că trece timpul) iar timpul mai scurt, tot mai scurt...

*

* *

S-a spus (I. Kant) că o formă a decăderii umane este aceea a fi instrumentul altuia, întotdeauna mijloc iar nu scop. Cu tot atâta dreptate se poate spune că pe aceeaşi treaptă a decăderii, dacă nu chiar mai jos (cel puţin pe un plan moral), este şi acela care vrea să-l facă pe altul instrumentul său.

*

* *

Luându-ne după Hegel care spunea, cu simplitatea, evidenţa şi elocinţa adevărurilor fundamentale, că istoria filosofiei este evoluţia în timp a filosofiei (a ceea ce este „astăzi” filosofia), vom spune că istoria omenirii este evoluţia în timp a omenirii (a ceea ce este „astăzi” omenirea). Rămâne, prin urmare de văzut, ce este filosofia şi ce raport există între filosofia actuală şi istoria filosofiei, ce este omenirea şi ce raport există între omenirea actuală şi istoria omenirii. Ne orientează acelaşi Hegel: istoricul este desfăşurarea în timp a logicului iar logicul (adică starea actuală), expresia concentrată a istoricului. O altă perspectivă a lucrurilor va trebui să ţină seama, mai mult decât de trecutul acestora, de evoluţia lor viitoare. Este vorba de a considera prezentul nu numai şi nu atât ca un produs al trecutului şi nici măcar un produs al acestuia obţinut în lumina viitorului, ci o realitate care conţine deja, definindu-l tot mai mult, viitor. Încât a fi în prezent înseamnă tot mai mult a fi în viitor. Pentru ca, exemplificând principiul asimptotei, prezentul să se apropie infinit de viitor – dar fără a se identifica vreodată cu el.

*

* *

Dacă ar exista o lume a tahionilor (ceea ce s-ar mişca la viteza de peste 300.000 km pe secundă), un impuls ar ajunge la obiectul sau fenomenul B înainte să fi plecat de la obiectul sau fenomenul A, putem să ne gândim dacă şi cum într-o asemenea lume ar fi posibil şi un alt fel de relaţie între cauză şi efect, trecut – prezent, prezent – viitor. Şi, quod errat demonstrandum, viaţă şi moarte. Dar gândul – şi visul – nostru trăieşte deja într-o asemenea lume.

*

* *

Se vorbeşte, teoretizându-se – şi pe drept cuvânt – despre rolul simţurilor, al raţiunii şi aparatelor tehnice sau al intuiţiei în cunoaştere, dar (oricât de mult s-ar face), totuşi prea puţin despre contribuţia unor stări sufleteşti precum: bucuria şi tristeţea, încrederea şi decepţia, speranţa şi disperarea, indiferenţa, atracţia şi respingerea, iubirea şi ura, elanul şi oboseala, tihna şi neliniştea, iluzia şi deziluzia, sentimentul sfârşitului iminent (pentru că imanent) ş.a. Este o participare infinit nuanţată şi discretă a lor, singuratice sau mai degrabă în solidaritate şi, eventual, toate la un loc – aşa ca în filosofie şi artă; şi, peste tot, în viaţă.

*

* *

Există în lumea noastră o depărtare şi mai mare decât în spaţiu: depărtarea în timp. Prima ţine mai ales de materia alcătuirii noastre, a doua aparţine spiritului. Ştiinţa, tehnica şi acţiunea încearcă –şi izbutesc – să o surclaseze pe aceea dintâi, filosofia, arta şi religia – speră – pe a doua. Prin toate acestea noi tatonăm viitorul apropiindu-ni-l spre a ni-l face (cât mai) contemporan. Apropierea de viitor defineşte progresul speciei însă identitatea visată a lor nu ar fi altceva decât stingerea eleată – atât a unuia, cât şi a celuilalt. – Şi totuşi, cum ne-am putea „elibera” de prezent, această realitate, singura nemijlocită, a timpului? Până una, alta evaziunea în trecut sau în viitor, deşi ca tentativă a definirii prezentului, înseamnă şi o ispită a neantului – a ceea ce nu există (a fost dar nu mai este, va fi dar încă nu este). Dar fără această „ispită” cum s-ar putea să existăm?

*

* *

Ţine de misterul şi magia spiritului felul în care, prin creaţie, non- eul¹ devine eu² pentru ca aceeaşi alchimie să refacă, oarecum, drumul invers; iar acesta, cu cât mai din adâncul (şi unicitatea...) spiritului creator, cu atât mai viu în afara lui şi dincolo de timpul său. Geniul oferă, prin adâncimea şi noutatea perspectivei, conţinutul acestui proces, talentul exprimă acest conţinut ca formă cu realitate (artistică şi filosofică respectiv ştiinţifică). Este drumul creaţiei („lungul drum...”) de la imaginea realităţii externe (internalizată ca proces), la realitatea îmaginii interne (externalizată, ca rezultat). Încât a) realitatea externă încetează de a mai fi izvor şi model creaţiei³, b) creaţia (ca proiecţie a internului în extern) tinde să devină un model – şi un ideal pentru realitatea externă.⁴

1. Conceptul de „non – eu” este, în acest context, oarecum impropriu şi deci relativ deoarece particula „non” presupune, pe lângă faptul de a fi altceva (aşa cum este obiectul faţă de subiect) şi o negaţie activă, indefinit actuală, a ceva, totodată rezultat (ca diferenţă) şi proces (prin agentul care o afirmă). Or, acest regim îl are „eul”. Cel puţin deocamdată. (Scandalos de puţin...);

2. ceea ce este explicit devine implicit...(cu deosebire în artă dar şi parţial – atât cât este universalul în particular – în filosofie).

3. rămânănd ca ideal numai prin actualitatea pură a sa, ca fapt de a fi însă, cel puţin prin abstracţie, fără să fie ceva concret;

4. prin calitatea de adevăr în ştiinţă, frumos în artă, autentic – sau ce? – în filosofie şi, prin toate acestea, ca bine şi drept în viaţă şi în societate – istorie.

*

* *

Mă gândesc uneori: cine au fost strămoşii mei, vechi de când lumea; nu voi şti niciodată. Şi cu atât mai puţin dacă s-au gândit vreodată la urmaşul de peste secole şi milenii – care se gândeşte acum la ei. Un lucru e sigur: eu (îi reduc pe toţi ai mei, fiindu-mi contemporani, la mine însumi), eu sunt singura dovadă că au existat şi ei pe pământ. Şi aceste rânduri...Şi mă gândesc totodată la urmaşii mei de peste veac. Ei vor fi argumentul major al existenţei mele. O, voi, urmaşi, de ce nu sunteţi strămoşii mei?

*

* *

„Mă gândesc...” Înţeleg prin aceasta atât actul gândirii, indiferent parţial de conţinutul acestei gândiri, cât şi o determinare a sa, implicată, când este, în obiectul gândirii: mă gândesc în şi prin mine. Şi, ceea ce se ştie aproape de când lumea, gândindu-mă (la orice, chiar şi la...nimic) mă gândesc la urma urmelor la mine însumi, mă gândesc pe mine însumi. Eu, stânca şi pleava lumii, Eu, umbră a soarelui şi lumină a lunii.

*

* *

Până şi stejarul – acest simbol vegetal al puterii – are între coajă şi miez, un strat de materie mai puţin dură – alburn i se spune. Dar noi, de ce să nu ne bucurăm de un asemenea strat, am zice: protector. Existenţa are un asemenea strat – nonexistenţa, neantul. De nu cumva noi suntem neantul existenţei, alburnul său.

*

* *

Iar plumbul, cel mai moale dintre metale, este totuşi cel mai rezistent la intemperii.

*

* *

Nu mai am nici amici, nici inamici – gândea bătrânul, sunt liber. Nu cumva s-a omis pe sine?

*

* *

S-a spus că prin creaţie omul vrea să-şi învingă singurătatea întinzând, prin operă, o mână spre ceilalţi. Numai că, în unele cazuri, creaţia, ca proces şi valoare, indivizualizându-l, îl face şi mai singur.

*

* *

Cândva am spus: „Când priveşti în trecut ai impresia că s-a spus totul. Când priveşti în viitor, că nu s-a spus nimic. Omul însuşi: acel tot, acest nimic.” Acum adaug: ce ar fi acest nimic fără acel tot? Acel tot fără acest nimic?

*

* *

Visul nu este atât o evadare, pur şi simplu, din realitate, cât o căutare a unei alte, mai adevărate, mai bune şi mai frumoase realităţi. Până a o afla, în măsura în care le suplineşte pe toate, el este – sau pare a fi: totul. Iar noi, iobagi şi prinţi ai speranţei – nimicul în căutare de tot. „Totul” pradă nimicului...

*

* *

„Singurătatea alergătorului de cursă lungă”; teroarea alergătorului de cursă scurtă. Între aceştia, aclamându-i sau blestemându-i, tu, „muritorul de ...rând”. Căci eşti pe rând – sau deodată – şi unul şi celălalt.

*

* *

Deşi, cum spuneam odinioară, fiecare om are dreptul (sau libertatea) de a se considera centrul universului (fără a nega, în temeiul aceleiaşi libertăţi – acelaşi drept pentru toţi), ceea ce exteriorizează el din acest privilegiu cosmic, validându-se moral, trebuie să fie numai argumentele care îl susţin din interior. – Numai că, extinzându-se asupra tuturor, privilegiul în cauză se neagă pe sine însuşi.

- „Drept” am spus? Când este vorba de valoare, este mai curând o datorie.

*

* *

„Nu mă meritaţi”...Dar ştiţi oare între noi vreunul care să-l merite pe celălalt?

*

* *

Senectute, viitor invers.

*

* *

Cineva a spus: „Opriţi Pământul, vreau să cobor.” Să nu vă pierdeţi cu firea. Nu peste mult s-ar putea să strige: „Opriţi Pământul , vreau să urc.” Doar se ştie prea bine că numai de pe Pământ – şi prin pământ – se poate ajunge la Cer, la cel de al 9-lea cer – în Paradis. Şi prin aceeaşi filieră, în infern. Iar prin toate acestea chiar şi la tine însuţi. Şi totuşi...

*

* *

- „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt” (N. Labiş) – Abia de acum începi să fii cu adevărat. Într-adevăr atunci eşti cu adevărat când exişti prin ce ai mai bun în tine (cântecul, bunăoară...). Şi când, implicit, nu mai eşti, fiind, ceea ce ai fost. Şi totuşi, „suflete, prund de păcate/ Eşti nimic şi eşti de toate.”

*

* *

„Începutul lumii”. Uitaţi-vă la oul acesta, are, de departe, forma de elipsă a Galaxiei sau măcar a sistemului nostru planetar. Iar la unul din capete un...gol^*. Acolo – şi numai acolo, în gol – începe o nouă viaţă, o lume nouă. „Golul” – această condiţie a „plinului”...Ca şi când, pentru a duce absurdul cât mai departe – prin paradox spre adevăr – „non – existenţa” ar fi o condiţie a existenţei, cum este a contrariului său, ca şi viaţa şi...

^*Golul - „bănuţul”, preţul existenţei.

*

* *

Dacă vrei să nu mai înţelegi nimic, încearcă numa să ştii totul.

*

* *

Monseniorul Vladimir Ghyka spunea cam aşa: cine se apropie de soare, are umbra în spate; cine se îndepărtează de soare are umbra în faţă. Dar, vrând – nevrând , facem şi una şi alta, suntem şi una şi alta.

*

* *

Dumnezeu a creat, prin Cuvânt, lumea ex nihido. Omul, opera sa, ar preface, prin cuvânt, lumea în nimic supralicitând „nimicul” acesteia.

*

* *

Cum este impropriu de a formula despre opera lui Dumnezeu judecăţi de valoare (în sensul de „mai bun” sau...„ mai puţin bun”) rămâne că doar unor creaţii umane li se potriveşte calificativul de...capodoperă.

*

* *

Pentru a se atinge, în deplinătatea ei, fericirea terestră şi actuală, ar trebui să fie eliminate contrarele timpului – trecutul şi viitorul. Dar ceva fără trecut şi viitor este şi fără prezent – o definiţie a neantului.

*

* *

Cine-şi bate joc de tinereţea lui, îşi va bate joc bătrâneţea sa de el. Căci timpul este şi răzbunare, un instrument al acesteia.

*

* *

Dacă existenţa a ceva este condiţionată de existenţa contrarului său, atunci totul este nu numai posibil, ci şi necesar?

*

* *

Vouă, strămoşi veneraţi, vă datorăm totul: şi viaţa şi moartea.

*

* *

„Câte” Galaxii există în marele Univers? Un miliard? O mie de miliarde? Dar ce sunt toate acestea faţă de Infinit? Acesta este infinitul – adevăratul Infinit – Adevărul: „distanţa” de la universul Galaxiilor până la Absolut.

*

* *

Ce este omul fără Dumnezeu? Nimic. Cine este Dumnezeu? – Tot. Ce este omul cu Dumnezeu? Un drum spre Tot, între nimic şi Tot.

*

* *

O şansă de a fi bun: învinge-te mai întâi pe tine însuţi.

*

* *

Şi o şansă de a deveni „tu însuţi”: renunţă la tine însuţi (adică la restricţiile acestuia) şi vei putea să dobândeşti lumea. Iar această „dobândă” va fi chiar sinele tău.

*

* *

Singurătate – cuvânt fără rimă, stea fără lumină.

*

* *

Există în sufletul nostru – replică, ori prelungire? a universului – un fel de centru solar în jurul căruia gravitează toate: stelele, pământul şi luna – frumoasa, nebuna...

*

* *

Un singur interlocutor autentic: acela care poate suplini întreaga lume. Nu îl căuta pe afară. El este – dacă este – chiar sinele tău.

*

* *

Atunci am ieşit afară şi plângând cu amar am strigat (asemenea lui Blaga) :„Doamne,Doamne ,de cine m-am lepădat?” Oare nu cumva de mine însumi?

*

* *

Infinit – distanţa între nimic şi Tot.

*

* *

Infinitul – finitul finitului.

*

* *

Dacă, citind aceste rânduri – aceste gânduri de dincolo de rânduri – vei simţi ca o ispită întrebarea, tu să nu cauţi răspunsul în altă parte, ci acasă la tine, în sinele tău. Şi astfel te vei descoperi. Şi vei fi tu însuţi. „Autorul a vorbit”...vorba „Junimii” lui Maiorescu şi Eminescu.

*

* *

Anaximandros, în singurul fragment autentic rămas de el, ne spune, încifrat, că lucrurile plătesc pentru vina de a se fi desprins din unic – şi universal – particularizându-se (adică limitându-se, prin delimitare, în spaţiu şi timp). Continuându-l, vom spune că pe măsura creşterii individualităţii lucrurilor sporeşte şi „culpa” lor făcându-le mai vulnerabile în faţa destinului. Şi iată cum „vinovăţia” este dominanta lumii, un fel de lege a tuturor, instrument al destinului! (Iar toate, supunându-se ei, au fost şi sunt alungate din raiul universal). În mrejele acestui destin se află şi omul – şi cu deosebire el – pentru că el realizează cea mai înaltă individualizare, aceasta fiind chiar un criteriu major al valorii sale. Lucrurile reintră, „orizontal”, în parte şi efemer, în marele tot prin disoluţia lor ca entitate; cu cât sunt mai elementare, cu atât acest destin se realizează mai târziu. Omul însă are şansa ca prin spirit, pe verticala spiritului, să refacă unitatea: prin ştiinţă cu adevărul acestei lumi, prin artă cu frumuseţile ei, prin filosofie cu absolutul, prin religie cu Absolutul divin – cu Dumnezeu. Şi poate că, mulţumită tuturor acestora, şi cu sine însuşi. Este, la urma urmelor, vocaţia omnipotentă a Universalului care se eliberează de particularul formelor concrete şi efemere ale existenţei.

*

* *

Poetul foloseşte imaginea râului ce se întoarce de unde a plecat: „doar sub chip de nor” ne întoarcem „la obârşie, la izvor” (Blaga). Surprindem, deodată cu înălţimea necesară acestei întoarceri, o nuanţă poate că esenţială: „întoarcerea” la origini dar numai după ce te-ai vărsat în mare, împărtăşindu-te, ca parte a ei, din mărimea (şi adâncimea) acesteia. Astfel s-ar putea ca originile să nu te mai recunoască – şi primească.

*

* *

M-am tot gândit: de ce (sau pentru ce) atomii lui Democrit care alcătuiesc sufletul sunt mai mici şi rotunzi? Pentru ca prin aceste calităţi să poată pătrunde cât mai departe? De ce nu şi pentru că rotunjimea (cercul şi sfera egal depărtaţi faţă de centru) este un atribut al perfecţiunii?!

*

* *

Există oameni, puţini la număr, pentru care fiece om, oricât ar fi de neînsemnat, are ceva de spus. Şi unii şi mai puţini – pentru care tot ce există, de la mineral până la om, are întotdeauna ceva de spus: pentru că are ceva de ascuns. Aşadar: atâta timp cât şi noi avem ceva de spus însemnaă că mai avem ceva de ascuns. Ca şi universul în totalitatea lui, ca şi cunoaşterea în apropierea sa de adevăr.

*

* *

„Nici moartea nu ne poate despărţi” – se pune. Desigur, pentru că ea în definiţia uneşte.

*

* *

Invitat fiind să ia şi el ceva din bunuri, bătrânul se alesese cu o...piatră în care zăcea, încremenit milenar, un melc. Miraţi, ceilalţi îl întrebară. El a răspuns că în acea piatră se află eternizată o comoară...În spirala melcului împietrit el citeşte spirala Galaxiei... Piatra peste care au călcat copitele miilor de ani... Galaxia – care i-a scris prin stele destinul...

*

* *

Aceasta este în mare filosofia: o Întrebare ce nu va avea niciodată un Răspuns pe măsura sa.

*

* *

Absolutul în ipostaza de Adevăr este suma superlativă a tuturor adevărurilor.

*

* *

La început ai în faţă viitorul (acesta şi este de fapt Începutul: timp fără trecut) când ai dobândit viiorul ai în faţă trecutul – amintirea. Până la a fi tu însuţi amintire. Adică o formă spirituală a nimicului.

*

* *

Existenţa ca metaforă a fiinţei – fiinţa metaforizată.

*

* *

Logic: Fiinţa – abstractul existenţei

Existenţa – concretul fiinţei

Ontologic: Fiinţa: noumen-ul existenţei

Existenţa: fenomen-ul fiinţei

Nimicul – spaţiul şi timpul dintre fiinţă şi existenţă

Gnoseologic: fiinţa: „lucru în sine”

Existenţa: „lucrul pentru noi”

Antropologic: „a fi tu însuţi”; „a fi” = universalul, fiinţa; „tu însuţi” – particularul – existenţa.

*

* *

Poate că nimic nu defineşte mai bine libertatea decât două imposibilităţi: a demonstra că lumea este finită; a demonstra că lumea este infinită. Fuga de Kant. Înainte spre tine însuţi.

*

* *

Libertatea omului: negarea materiei prin spirit.

*

* *

Acela care nu îl înţelege pe Schpenhauer atunci când a spus că preferă societatea câinelui decât a omului, nu îl înţelege nici pe filosof, nici pe câine, nici pe om Şi atunci: cum s-ar mai înţelege pe sine însuşi?

*

* *

Văzându-l, anonim şi umil, unii au spus: „nu, acesta nu este maestrul , gurul cel mult căutat”. Ascultându-l au exclamat: „Acesta nu este un om, este un semi-zeu”. Când omul a tăcut, înţelepţii şi-au zis: „Acesta este un filosof”. Tăcerea şi vocaţia Apeiron-ului...

*

* *

Dacă, fără a depăşi limitele posibilului, generalitatea idealului o întrece pe aceea a realului, atunci, luând ca judecător absolutul (acum infinitul spaţio-temporal), idealul are mai multă realitate decât realul. Cândva, poate că idealul şi realul se vor contopi. Acesta este totodată un sfârşit şi un început. Începutul sfârşitului – sfârşitul începutului.

*

* *

Peştii cei mari trăiesc în adâncul râului, iar vulturii în slava cerului. Noi oameni pe pământ; şi printre stele.

*

* *

Un meşter în lemn mi-a spus că, uscându-se pe dinafară, lemnul trăieşte încă în adânc, în inima lui; şi lucrează. Oare nu a identificat lemnul cu omul?

*

* *

Tot întrebându-ne unde suntem, dincolo sau dincoace de Scylla şi Carybda, ne aflăm de fapt, mereu între ele!...

*

* *

Nu trăieşte decât ceea ce moare. Cu o excepţie sau două: Acela care a creat Totul, acela care creează partea. Căci vorba celui dintâi către cel de al doilea: „Noi nu avem nici timp nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”. Aceasta pentru că existenţa, aşa cum a gândit-o Anaximandros într-o zi luminoasă a speciei, delimitată fiind în spaţiu (calitativ şi cantitativ) este limitată în timp. Şi astfel, ieşind prin creaţie, din spaţiu, rămâi în timp.

*

* *

- Bătrâne, bătrâne,

Ce mai rămâne

Din ziua de azi, din ziua de mâine?

-Trecutul, stăpâne

Acela rămâne

Prin mine, în tine.

-Tinere, tinere

Ce mai rămâne

Din ziua de ieri, din ziua de azi?

-Viitorul, străpâne

Acela rămâne

Prin tine, în mine.

- Stăpâne, stăpâne

Îţi cheamă stăpâne

La apus de soare

Toţi câinii din lume

„La apus de soare

Vor să te omoare”

Legile lumii, legile sorţii

Legile vieţii, legile morţii...

Dar nouă ne spune

Din noi şi din toate acestea ce mai rămâne?

-Mai mare decât ea însăşi

Rămâne – ntrebarea

Şi, de la ea la răspuns,

Mai mult decât orice răspuns

Tot mai fără de capăt rămâne cărarea...

*

...Iar ţie, mereu gânditorului

Pustiul pământului...

Ireversibilă zarea...

De pretutindeni – chemarea...

Sine qua non – căutarea...

Şi, bântuită de toate Sirenele,

Mirarea. Mirarea că suntem. Mirarea

Că deoarece suntem de aceea nu vom mai fi

Noi, ziuă şi noapte şi noapte şi zi.

*

* *

Veniţi lângă mine, veniţi cât mai mulţi vreau să mă simt cât mai singur – spunea bătrânul.

*

* *

Dar poate că lumina, terestră şi cosmică, aşa cum o avem în contrast cu umbra, este numai o expresie fizică a luminii celei mari, a luminii Divine. Eu visez încă lumina fără umbre a primei zile a lumii.

*

* *

Aceştia suntem „noi” a spus legitimându-se:

- când, amprente ale acestei lumi

- în ipostaza soldatului de la Marathon, ne

clamăm triumful peste abisul triumfului;

- când, robi ai atracţiei universale,

cochetăm cu legea respingerii universale;

- când, supralicitând plinul – şi absolutul – ajungem

să vedem peste tot numai golul şi relativul existenţei;

- când, acreditând neantul, întreţinem de fapt o flacără

de veghe a existenţei;

- când scăpând de Scylla ne aşteaptă implacabilă Charybda;

- Existând prin toate acestea, devenim prin noi înşine, spre noi înşine.

*

* *

Ţine de puterea sau mai degrabă de slăbiciunea spiritului nostru faptul că el nu încifrează decât ceea ce poate să descifreze? Sau mai curând şi una şi alta, grandoarea şi limitele creativităţii sale?

*

* *

Marea, spunea Empedocles, este sudoarea pământului.

- Visez, gândea bătrânul, că stelele sunt scântei ale unui incendiu primordial, pământul –

cărbunele aproape stins al său, ideile – scânteile arderii noastre.

*

* *

Fondul-ca spirit al formei, fiinţa sa; forma ca materie a spiritului, „existenţa” lui; mişcarea lor spre unitate – viaţa şi individualitatea operei, fapt şi fel de a fi.

*

* *

Ceea ce este mare cu adevărat pare a fi – dacă nu chiar este – întru-adevăr unic, fiind, irepetabil. Dacă nu ar fi aşa, ar exista riscul, - sau poate, prin paradox, şansa –, ca însăşi noţiunea de „mare” să se elibereze ca timpul de sens.

- Pentru ca să acrediteze, între timp, un altul?

*

* *

- Răspunsuri pe cât de mari şi de „noi”, întrebări tot pe atâta de „vechi” şi de mari. Până la a fi unul şi acelaşi lucru...întrebarea şi răspunsul, vechiul şi noul, Scylla şi Charybda...

*

* *

Conform tradiţiei, lumea ni se adresează îndeosebi ca răspuns la întrebările noastre. Dar şi prin întrebare. În această ultimă situaţie răspunsul este în om, „întrebarea” în lume.

*

* *

„A merge până la capăt”...înseamnă oare, dincolo de acest capăt, a cădea în „gol” ? Într-un sfârşit care echivalează cu un început, spre cealaltă semnificaţie a cuvântului.

*

* *

„Nu mă mai am decât pe mine însumi”, spunea. Unii îl felicitau, alţii compătimeau, alţii îl blestemau. Care aveau mai multă dreptate? Un altul afirma că nu se mai are nici măcar pe sine însuşi. Să fi fost acesta vreun sfânt?

*

* *

„Nimic nu se pierde, minic nu se câştigă, ci totul se transformă”. Şi eu sunt o parte din totul acesta. Iar totul, spiritual şi gnoseologic vorbind, o parte din mine. Suntem astfel noţiuni cu sfera oarecum încrucişată („oarecum” deoarece sunt în cauză noţiuni din serii diferite, în ipostază obiectivă, respectiv subiectivă). Partea comună, sesizabilă spiritual (...fiinţa, ca universal) este totodată eternitatea noastră comună; diferenţa specifică sezicabilă (şi) senzorial, vremelnicia (...existenţa, ca particular). „Unitatea şi lupta contralelor” fiinţă – existenţă este în individualitatea spirituală, singularitatea noastră – singurătatea de rang metafizic.

...Şi încă, mai mult decât orice: în virtutea acestei legi – se ştie – prin „ceva” suntem deodată cu Universul pentru ca prin acelaşi „ceva” să existăm tot atâta cât el. Iar noi, care trăim această lege, suntem la „jumătatea” eternă a drumului: între extremele timpului; a fost – va fi; pentru că este unitatea lor ESTE, dintotdeauna, întotdeauna, pentru totdeauna.

*

* *

Dacă ar exista un prezent absolut, acesta nu ar fi o rupere totală de trecut şi viitor, ci contopirea acestora în substanţa sa. Iar astfel „nimic nou sub soare”.

*

* *

Prezentul „absolut”, adică timpul fără trecut şi viitor – contrarele sale – acesta ar fi totodată, neantul.

*

* *

Dacă filosofia este modalitatea spirituală prin care problemele cele mai actuale sunt problemele eterne, actualitatea acestora fiind eternitatea ei, nu ne mai rămâne decât să acceptăm acest raport, manifestat în cadrul realităţii, între eternitate şi actualitate – fără de care nu există nici fiinţa ca existenţă posibilă şi nici existenţa ca fiinţă realizată; şi astfel dominată; şi astfel trucată.

*

* *

Dar maestrul? El este pe o culme (deci „este”!) – apogeul existenţei, pe vârful Muntelui, contemplând existenţa înnobilată prin fiinţă. Urmează coborârea, poate că o cădere în gol, acest munte invers, inevitabilul, irevocabilul, ireversibilul. Sens de care el este conştient şi îl afirmă încă de la început. De nu cumva „coborârea” era sensul mai adânc, pentru că definitiv al „ascensiunii” sale, concluzia şi raţiunea din urmă a sa.

*

* *

Metaforic vorbind, şi confirmând o tradiţie –, ce este lumea, un „vis” al nostru sau, mai degrabă, noi un „vis” al acestei lumi – şi, prin evoluţia spirituală a omului, „visul” acestei lumi. Ori şi mai mult decât atât; realitatea acestui vis, şi mai puţin: iluzia lui? Ceva între „mult în puţin” şi „puţin în mult”? Biografia unui paradox, proximitatea eternă a lui?

*

* *

Tradiţional, martirul este victima unor constrângeri exterioare. Dar atunci când insul este victima propriei personalităţi?

*

* *

Dacă infinitul ar fi – aşa cum se poate imagina – realitatea tuturor posibililor , atunci el ar deveni o ipostază a...imposibilului – „stingerea universală” – Nirvana. – Ar fi acesta un argument pro sau contra sa?

*

* *

Poate că suntem, într-adevăr, elementele – sau organele – infinitezimale, „celulele” unui organism cosmic. Iar legăturile noastre cu celelalte organisme – sisteme de „celule” – forme specifice de comunicare şi cunoaştere. Aşa după cum influenţa reciprocă a organelor noastre interne s-ar putea să fie, ca transmitere de informaţie, o formă, vitală şi ea, de „cunoaştere”: a enigmei noastre lăuntrice, ancestrale.

*

* *

Cândva demult, privind, cotidian, ca elev cu privilegiul băncii mele din rândul întâi, o hartă geografică a pământului, visam şi eu că formele, complementare parcă ale continentelor, sugerează o formă străveche de unitate geologică. Peste ani, m-am gândit la „unitatea” primordială a speciei umane pentru care progresul, ca diferenţiere, implică şi „îndepărtare” – premisa şi condiţia unei noi – şi tot mai autentice – apropieri. Pentru ca aceasta să pregătească o altă coliziune şi îndepărtare...ca variantă a evoluţiei ciclice a tot ce există.

Ca student gândeam că energia imensă care se poate elibera dintr-o cantitate infimă de materie radioactivă, ar putea să conteze ca pledoarie pentru existenţa unor elemente, structuri şi relaţii intime încă necunoscute. (ipoteză confirmată – aflasem ulterior – de către, dacă nu mă înşel, L. de Broglie).

- Ce este sufletul nostru dacă nu imaginea, sublimată subiectiv, a unei „energii” universale care ne guvernează pe toţi şi pe toate şi faţă de care „abisurile” lăuntrului nostru spiritual sunt nişte forme particulare ale abisului universal? Platon, Hegel?...„ideile”, „Ideea”...? Energia care face trecerea de la „idei” ca prototipuri – şi esenţe – ale tuturor obieictelor de acelaşi fel, spre „Idee” - sinonim al esenţei primordiale şi eterne?

*

* *

La ieşire, el spunea sofistic: „am citit tot, ştiu tot, mă întorc la mine însumi”. Îşi revenea însă repede – în stil socratic –, ca după un vis frumos: „spre a o lua de la capăt?”„Acuma încotro să o apuc?”

*

* *

Odată, fiind „trezit” dintr-o meditaţie, el spuse: de o viaţă întreagă sunt în căutarea unei soluţii care ar putea să amelioreze radical şi repede viaţa omului. Dar acum, datorită ţie – şi vouă am pierdut firul şi trebuie să o iau de la capăt. Învăţătură: se cade ca omul care se gândeşte să fie lăsat să gândească până la capăt: ca şi când de aceasta ar depinde soarta întregii omeniri.

*

* *

Cât suntem pe pământ spiritul reprezintă partea noastră celestă; când suntem „în cer” el ne aduce aminte că suntem pământeni. Prin urmare suntem şi una şi alta.

*

* *

„Şi cum, sun tâmpla mea fierbinte,/o lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte/ Ci câte-ar fi putut să fie” (O. Goga). Aceasta şi este, de fapt, condiţia de progres a omului: depăşirea realului de către ideal, a faptei de către dorinţă în cadrul unei tendinţe generale de apropiere şi transformare a acestor condiţii de progres în condiţii de existenţă. Cu toate acestea identitatea deplină a lor ar fi sfârşitul. – Sau, mai degrabă, un alt început?

*

* *

O dimensiune a progresului: apropierea continuă a regulei de excepţie. Şi totuşi identitatea lor ar însemna stagnare şi în final regres.

*

* *

O condiţie a creaţiei: când virtualul este mai de viitor decât realul.

*

* *

„[...] ne ucide moartea, nu viaţa şi iubirea” (T. Arghezi). Dar dacă ne ucid (şi) viaţa şi iubirea (cărora li se atribuie, în continuare, această „vocaţie”) nu înseamnă că acestea ar fi nişte executori testamentari ai morţii sau preludii ale acesteia?

*

* *

Râul, simbolizând timpul trecător care ne duce spre neant, este acela care, prin curgerea sa, ne întreţine totuşi existenţa.

*

* *

Adam şi Eva alungaţi din rai...Dar păcatul, vina primordială a omenirii, s-a extins, pare-se, la î ntreaga fire. Ce altceva este prăpădul hibernal care pune capăt anotimpurilor vieţii. Dar care pregăteşte, totuşi cu sombolistica universală a firii, viaţa prin renaşterea viitoare. Seamn şi acesta că pentru a învia trebuie, la un moment dat, să avem din ce să înviem, altfel spus: că vom fi prin ceea ce nu mai „suntem”. De ce, prin ce, pentru ce?

*

* *

Dacă am descrie absolutul ca o identitate între cauză şi efect, atunci el nu poate să fie nici „existenţa în general” şi nici aceea concretizată ca „existenţă în totalitatea ei”. Aceasta pentru că şi una şi alta ar presupune o relaţie de interdependenţă fie cu particularul, fie cu partea. Şi astfel, într-o asemenea situaţie, absolutul – sau ceea ce se poate numi absolutul – este ori Dumnezeu (şi atunci el este Absolutul), ori nu este nimic.

Sau: dacă absolutul ar fi o identitate deplină (deplinătatea care îi revine ca absolut) între cauză şi efect, atunci el este ori Dumnezeu (şi atunci el este Absolutul), ori nu este nimic. Iar toate acestea în funcţie de răspunsul la întrebarea dacă Dumnezeu poate să fie şi altceva decât cauză!

*

* *

Aproape tot ce au spus marii creatori întru spirit, dacă au procedat conform legii lumii lor spirituale, pare a fi spus „odată pentru totdeauna”. Doar că distanţa de la „aproape” la „tot” (în sintagma„aproape tot”) deschide, totuşi, o vedere spre infinit.

*

* *

Privind particularul – mediul în care trăim –, fatalmente limitat şi astfel efemer –, starea de spirit dominantă poate să fie, legitim, decepţia; punând înainte universalul, un efect similar este capabil să procure constatarea că universalul există în mod real numai „în şi prin” acest particular; dar şi – reconfortant – că prin asemenea fel de a fi universalul „salvează” oarecum particularul, înnobilându-l. Fără a mai vorbi de faptul că „universalul pur” există numai în spiritul omului. Avem astfel această perspectivă: întoarcerea la noi înşine, la spiritul nostru. Care, trăind experienţa, transcende, unindu-le oarecum, extremele ontologice (particularul şi universalul) pe care le exprimă şi pe care, astfel salvat, le „suprimă”. Este condiţia „trestiei” pascalian gânditoare. Între apa mereu trecătoare şi piatra etern stătătoare. Piatra pe care, cu timpul, apa o duce totuşi la vale, spre mare. Iar ceea ce dăinuie este trecerea...Şi „piatra” – „stânca”, aceea din suflete, mântuitoare.

*

* *

Odinioară citeam pe toate uşile: „Intrarea interzisă”; acum peste tot un singur cuvânt: „Ieşire!”

- De unde? Încotro? Până când?

*

* *

Investigând sângele, acest principiu şi barometru al vieţii, doctorul îşi dă seama de starea de sănătate a organismului. Gânditorul, interogând spiritul, această cheie secretă a înţelegerii lumii, începe, în sfârşit, să priceapă şi el câteva dn gravaminele sine qua non ale acestei lumi: existenţa ca „maladie” a fiinţei, firea (ca fel de a fi) – a existenţei, neantul a toate ca „tot”. Este opoziţia – fatalitate ori şansă? - omnipotentă în tot şi în toate, viaţă şi moarte; viaţă mortală – moarte vitală.

*

* *

La o răspândire l-am întrebat pe cerşetor (unul autentic, un mutilat al destinului): ce este fericirea. El m-a privit cu mirare, apoi mi-a răspuns – cu o lacrimă; şi mi-a surâs. Aceasta să fie fericirea, mi-am zis: o mirare, o lacrimă, un surâs?

*

* *

Pilda copacului: pentru a te ridica spre cer, trebuie neaparat să creşti din pământ. Pământul – partea noastră de real, cerul – partea noastră de ideal.

*

* *

Când ne-am pierdut copilăria, am pierdut un regat; când ne pierdem idealurile şi speranţele, pierdem un imperiu; când ne vom pierde şi viaţa, vom pierde întreg Universul.

- Ori mai degrabă, prin toate acestea, ne pierde el pe noi?

*

* *

Adeseori apreciem valoarea a ceva (sau a cuiva) după ce acel ceva (sau cineva) nu mai există. Să fie aceasta un fel de virtute a vidului care ne arată preţul existenţei?

*

* *

„Sapă numai, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă” (L. Blaga). Iată că pentru a percepe lumina, inclusiv aceea stelară, este nevoie de noapte, de cât mai multă noapte, aşa ca spre a vedea ziua stelele în adâncul fântânii. Nu cumva îi este dat şi spiritului noatru să reediteze mereu o asemenea dramă-învingătoare?

*

* *

Ceea ce este imanent nu este neaparat şi iminent. Dimpotrivă, se pare că sporul în imanenţă conduce la o îndepărtare de iminenţă. Dacă ar fi astfel şi cu noi care purtăm în sinele nostru, ca imanenţă, neantul...

*

* *

Filosofia – ceva între: dorinţa de a fi pretutindeni acasă (Novalis) şi nostalgia de a nu fi acasă nicăieri.

*

* *

...Un peşte mănâncă un vierme, omul mănâncă peştele, la rândul său omul, stăpânul firii, este mâncat de vierme...(W. Shakespeare). Să fie acesta blestemul firii, tributul pe care fiece om î-l plăteşte prin specia cea mai ignobilă a ei?

*

* *

- Ce este materia fără spirit?

- Imperiu al viermilor,

- Praf şi pulbere,

- Neant...

Dar spiritul fără materie? Vorbim despre lumina fără umbre a primei zile a lumii? Sau poate că a zilei sale din urmă?

*

* *

Suntem uneori asemenea unei plante căreia i s-a tăiat legătura cu rădăcina şi o mai duce o vreme cu surogate şi apă de ploaie. Iar noi şi cu iluzii.

*

* *

Exerciţiile Yoga, implicând, printr-un anumit fel de concentrare, a nu te mai gândi la nimic, facilitează, prin această perspectivă a „nimicului”, accesul la spiritul universal, Brahman. Oare acesta să fie.. .Nimicul, o cale, o formă de acces la absolut?! Sau chiar...absolutul? O anticipare, prin negare, a sa?

*

* *

De la un timp „muritorii de rând” pot să spună: „mult a fost, puţin a rămas”. Cei aleşi ar fi în drept să afirme: „puţin a fost, mult a rămas”. Când acest „mult” s-ar putea să fie chiar...eternitatea.

*

* *

În definitiv nu există decât un singur bine: Binele; un singur adevăr: Adevărul; un singur frumos: Frumosul. Restul este căutare, speranţă, iluzie...faptul şi felul de a fi al inepuizabilului „eu însumi”. Filosofia lui a fi eu însumi...

*

* *

Avea în felul său dreptate şi acel Marx Stirner (Unicul şi proprietatea sa) afirmând că el este singura existenţă reală în timp iar restul de lume ar fi o creaţie a spiritului său. Numai că în această situaţie se regăseşte, mutatis mutandis, orice mare creator întru spirit în exerciţiul suprem de creaţie – anume a unei lumi noi.

- Dar poate că va veni odată şi odată timpul (de care ne apropiem asimptotic), timp în care întreaga lume va tinde să existe într-atâta cât poate să devină o „prelungire” a omului – dacă nu chiar o „creaţie” a sa, o eliminare treptată de ghilimele, un produs al său (când maiestatea acestui „produs” o reclamă pe aceea a „creaţiei” sale). Preludiul acestei revoluţii cosmice îl constituie situaţia în care „lumea reală” va fi mai mult decât o materie primă a lumii ideal – spirituale, o proiecţie şi apoi o realitate a sa. Iar acesta pare a fi scopul suprem, finalitatea omului în raport „sublunar” însă de inspiraţie divină cu Universul.

*

* *

...E ca şi când în fiecare dimineaţă a lumii Dumnezeu ar porunci: „Să fie lumină!” Şi se face lumină! Dar poate că întunericul se repliază, ca spaimă şi disperare, în sufletele noastre?! Ceea ce înseamnă că revine omului să facă lumină el, în el însuşi. Cel Prea-Înalt a dat porunca – salvatoare, nouă ne revine executarea.

*

* *

De fapt nu contează că eşti sau nu singur în sens cotidian, ci că te simţi singur trăind aristocratic în acest sentiment, definindu-te prin el. Oricum singurătatea trebuie să fie dobândită, chiar dacă numai spre a fi negată; major şi astfel autentic, prin creaţie,

- Aceasta este creaţia: mai întâi inspiraţie ca raport prioritar al prezentului cu

trecutul, iar ca operă în raport al trecutului, prin prezent, cu viitorul.

*

* *

Se spune uneori că a sosit „momentul adevărului”. Dar va veni o vreme – ea vine mereu... – când întreaga voastră existenţă va fi expresia unui asemenea moment.

*

Şi când, toate apele pământului vor fi apele Styx-ului – apele morţii...în drumul spre Viaţă.

*

* *

Nu-i cereţi unui om de spirit să fie altceva şi altcumva decât ceea ce este. Nu vă este destul că este?

*

* *

„Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” (M. Visniec). Aceelaşi privilegiu îl are orice privire de la înălţime.

*

* *

Mare, întru spirit, nu este numai (dacă nu chiar atât) acela care ia totul de la început, fără ca să aibă înaintaşi, ci (sau măcat cât) acela care semnifică un începând având cât mai mulţi înaintaşi. Şi acela care te îndrumă subteran şi spre tine însuţi. Iar această îndrumare are la bază o aceeaşi directivă, exercitată mai întâi prin sine însuşi: iară şi iară a fi tu însuţi.

*

* *

O idee într-adevăr mare, genial-revoluţionară, este aceea care te face să regândeşti – respectiv să „recreezi” – prin spirit întreaga istorie a imperiului său de competenţă. Pe care, de altfel, îl redescoperă prin ea.

*

* *

Spunea că nu mai are timp el care avea înaintea sa...eternitatea.

*

* *

Ierte-mi-se prea înţelepte Solomon dar când ai spus: „Nimic nou sub soare” ai avut în vedere absolutul, „soarele” infinitului. Or pentru noi, semne de punctuaţie în gramatica universului, fărâmiţându-i şi nuanţându-i acestuia, încă odată, iară şi iară, existenţa, sunt clipe, conforme acestei condiţii, în care, datorită varietăţii în mişcare şi mişcării, totul este nou – sau măcar pare a fi. Iar aceasta, fie şi aparenţă, este o parte a libertăţii noastre, validată prin creaţie.

*

Ne consolăm cu rolul aparenţei în raport cu realitatea, cu „realitatea” sa în sistemul de relaţii în care trăim. Şi în care, în acelaşi timp, universalul se ascunde şi de astă dată prin particular, absolutul prin relativ, infinitul prin finit, nonexistenţa prin existenţă, tragedia şi drama tuturor, prin drama şi tragedia fiecăruia, realitatea prin aparenţă. În timp ce o serie de lucruri, din adâncul fiinţei, se fac „simţite” abia prin noi, prin spiritul nostru. Şi totuşi, invocând asemenea exemple, ridicând privirea spre cer, îl confirmăm pe Înţelept. – Care dintre noi, El sau „noi” pune întrebarea şi care deţine răspunsul? Măcar să recuperăm funcţia cognitivă a aparenţei compromisă, fundamental şi milenar, de către filosofi şi savanţi?! Este vorba despre rolul aparenţei în procesul şi progresul trecerii la realitate.

*

* *

„A fost cazna noastră ocolul nehotarului, spusul nespusului şi aşezarea celor ce nu pot sta” (inscripţie veche din China milenară). Şi după toate acestea, „răsplata”, binemeritată: ...ocolul hotarului,...spusul spusului şi aşezarea celor ce pot sta! Un atestat al creativităţii umane: trecerea – sau revanşa? imposibilului în posibil, a caznei în biruinţă, a idealului în real...

*

* *

Asemenea căpitanului de corabie care se scufundă, gânditorul este primul conştient de fatalitatea destinului său. Însă, spre deosebire de căpitan şi de restul călătorilor acestei lumi, el este primul – şi adeseori singurul – care „părăseşte” particularul existenţei salvându-se prin universal...Universal ca preludiu al revenirii în marele tot al existenţei – Apeiron-ul primordial. Pentru ca până la urmă, reintegraţi în „tot”, cu toţii să fie una „o apă şi un pământ”.

*

* *

Există adâncuri mai mari decât Oceanul: stropul acesta de rouă reflectând infinitul, sufletul nostru-totul, nimicul...

*

* *

O premisă optimistă a creaţiei: când posibilul este mai de viitor decât realul.

*

* *

Parafrazându-l pe Kant care spunea: „când condiţionalul ne este dat, incondiţionalul este pus ca problemă”, vom spune: „Când fiinţa ne este dată, nefiinţa ne este pusă ca problemă”.

*

* *

„Groapă neagră” a existenţei, prăbuşirea acesteia în ea însăşi – respectiv în spiritul nostru – acesta este neantul, existenţa sublimată la infinit – o afacere pur spirituală. Şi personală.

*

* *

Creaţia: a fi în orice un fel de substitut – sau compensaţie? - a ceea ce nu suntem însă am putea să fim în celelalte.

*

* *

Extraordinar este ceea ce se poate preface în – sau exprima prin – muzică. Dar numai uneori îţi vine să crezi că totul este extrordinar. Sau este doar extraordinarul din tine acela care vorbeşte?

*

* *

O întreagă istorie natura a fost dascălul omului: în viaţă, în ştiinţă, în artă...Omul îşi va fi însuşit pe deplin această pedagogie numai când va deveni el – oricât ar părea de şocant – însuşi dascălul naturii ^*. Şi o va face atât ca parte cât şi ca întreg al ei. Ca parte, ontologic gândind, ca întreg sperând, gnoseologic...

^* În prima situaţie este îndeosebi o istorie a naturii, în a doua mai ales o istorie – revanşă a omului.

*

* *

Am auzit că pierzându-şi un membru al organismului omul poate să aibe senzaţii ca şi când ar proveni chiar de la membrul pierdut. Acesta este, maximalizând problema, neantul: ecoul în sufletul nostru a ceva care a fost dar nu mai este. Bună oară nimicul primordial. Şi a unuia care anticipează ceea ce va fi dar încă nu este. Sau, mai degrabă şi mai deplin, adică metafizic: a ceea ce n-a fost, nu este şi nici nu va fi dar îl „simţim”, deşi ca absenţă, în toate aceste articulaţii ale timpului. Să fie în cauză, în acest joc de „a fi şi a nu fi” un fel de simţ – ori cum să-i mai spun ? inefabil şi creator, al omului? ceva în virtutea căreia se poziţionează, mental şi afectiv, negativul?

*

* *

„Omul – spunea Protagoras – este măsura tuturor lucrurilor; a celor ce sunt pentru că [sau în ce fel] sunt, a celor ce nu sunt pentru că [sau în ce fel] nu sunt”. O precizare (cu mesaj de premisă): există, într-adevăr, un astfel de om care posedă această calitat, dar mai întâi ca posibilitate – filosoful, el fiind 1) o măsură nemijlocită – măsura măsurilor – a tuturor oamenilor şi, totodată, 2) conştiinţa acestui „fiind” – singura care duce lucrurile până la capăt. El, împlinind măsura prin trecerea posibilităţilor în realitate şi depăşind-o prin creaţie, se realizează pe sine: măsură a tuturor; şi a „măsurii” însuşi.

*

* *

Creaţia este un drum – drumul nesfârşit... – al omului, de la natural spre supranatural.

*

* *

Acela care (îşi) ontologizează nefiinţa, riscă să-şi neantizeze existenţa. Riscul – şansa lui metafizică...

*

* *

Pildă. Poporul evreu care a trăit în robie babiloniană, egipteană, romană...şi a tuturor. Şi totuşi nu şi-a pierdut nici fiinţa, nici firea. Semn că pentru a fi liber cu adevărat, îndeosebi spiritual – într-un cuvânt: pentru a fi – trebuie mai întâi să fi fost sclav; şi încă al tuturor? Şi că orice realizare implică o eliberare?

*

* *

Nu suntem în fiecare moment decât o parte a ceea ce putem să fim. Restul este şansa – respectiv – posibilitatea devenirii noastre, posibilul nicicând închis în real – realul întotdeauna eliberat prin posibil.

*

* *

Biografie. Ne-am ivit între aceste dealuri colorate cu vii şi livezi, plânse cu lacrimi de rouă...Nişte văi şi pâraie ne varsă în Târnavă, aceasta în Mureş, Mureşul ne duce în Dunăre, Dunărea în Mare iar Marea, de adâncă şi de albastră ce este, ne va ridica la cer – fiecare la steaua lui. A fost odată ca niciodată...Dacă nu s-ar povesti, poate că nici nu ar fi...

*

* *

„M-am căutat pe mine însumi” (Heraclit): pe munte – pe mare, în cer – pe pământ. Şi m-am aflat, prin toate acestea, cu toate, în mine însumi; şi în tăcere; şi în cuvânt.

*

* *

În romanul Moby Dick, spre final, autorul său (H. Melville) declară că el este singurul supravieţuitor al dezastrelor corăbiei sale pe mări şi oceane...Într-adevăr, în măsura în care este un supra-vieţuitor, autorul devine, prin creaţie, un supravieţuitor. Este viaţa convertită prin spirit în operă – posteritatea sine die... „Iar moştenirea ta şi-a tot-uitarea”? (M. Eminescu).

...Poate că aşa ar fi dacă nu ar fi cărţile – aceste semne ale aducerii aminte; biblioteca – această necropolă a cărţilor...Şi aceste flăcări peste morminte vestind comori în adânc...